Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie
Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).

Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.

In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.

Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.

Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.

Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.

Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.

Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie
Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).

Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.

In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.

Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.

Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.

Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.

Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.