Fiecare dintre cei implicați trece prin furcile caudine și prin chinurile iadului de mai multe ori pe zi, indiferent cine “a fost de vina” (ghilimele pentru ca întotdeauna 2), cine “a început” (ghilimele pt ca cel mai curajos ia decizia, dar sigur și celalalt si-o dorește doar ca ii lipsesc curajul și energia), cine-a iubit mai mult și cine a iubit mai bine.
Fiecare, zic, fara excepție, trece prin durerea extrema de a face din nou dintr-unul 2 . Sau a trecut in timp, in cazul celor care au avut “privilegiul” sa se uite cum se destrama totul în timp ce celalalt trăia negarea vieții lui/ei. Ce rost are, așadar, peste toată ruperea asta imensa, peste toată durerea asta fără margini, sa mai adaugam alte și alte dureri?
Cum nu pot niște oameni care s-au iubit, care si-au dorit bine unul altuia, sa ajungă sa-si doreasca răul? Pe ce planeta, pe ce lume nebuna cineva care te-a iubit ar putea sa iti doreasca ceva rău? Indiferent ce ai făcut vreodată. Nu, dragilor, iubirea nu arata asa. Care “iubiti” asa și va simțiți îndreptățiți sa doriți răul “porcului” care v-a greșit, sa știți ca nu iubiți. Și n-ati iubit niciodată pe nimeni în afara de voi înșivă.
Pentru cei care mai au și copii: poate nu uitați ca-i aveți. Ca sunt acolo . Ca absorb ca un burete. Poate nu uitați ca datoria noastră către ei este sa-i invatam Veșnicia. Adică Iubirea. Atât. E simplu. Atât avem sa -i invatam pe copii. Altfel se cheamă ca NU ne-am făcut treaba de părinți . Iar Veșnicia ergo iubirea e aia care nu moare niciodată. Nu are culoare, loc, parfum. Nu e o poveste cu zâne. E sau nu e. Cand celalalt ne face rău și, măcar de dragul copilului, alegem sa iertam și sa binecuvântam, atunci suntem Oameni. Atunci am transmis ceva bun , singurul bun copilului. Altfel, suntem maimuțe.
Nu, nici o durere și nici un orgoliu și nici o hârtie nu pot înlocui iubirea. Și iubirea dintr-un copil moare atunci când mami sau tati aleg să se vaite la copil de celalalt părinte. Iubirea din copil moare atunci când trebuie sa ia apărarea unuia dintre ei. Iubirea din copil moare atunci când trăiește o viata sterila și fără iubire, în care materia a înlocuit totul.
Treziți-va un pic. Doare oricum. Și unde se vede și unde nu se vede. Dar doare cel mai tare când tradam Omenirea toată. Când tradam Umanitatea. Când Îl tradam pe Dumnezeu. Atunci când, din neștiință, din nepricepere sau doar pentru ca ceva ne doare, alegem sa omorâm Iubirea din copil.
Acceptam prezentul și salvam Veșnicia. Alta varianta sa fim oameni nu există..
Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).
Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.
In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.
Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.
Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.
Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.
Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.
Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).
Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.
In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.
Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.
Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.
Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.
Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.
Nu mă lăsa să ma bucur de laudele lumii, nici sa fac ceva pentru ele fara sa-mi dau seama…
Nu mă lăsa sa-mi pierd sufletul, orice s-ar întâmpla, cu lumea si cu noi!
Nu ma lăsa sa lupt pentru dreptate, ajută-ma doar sa știu mereu si sa iubesc Adevărul
Ajută calea mea sa fie dreapta si sa urmeze mereu calea Ta.
Ca toti pruncii, si noi am venit pe lume sa iubim. Crescuți de oameni care uitaseră ce e iubirea, din dragoste de ei am uitat si noi. Si ce ne trebuie, oare, ca sa ne amintim? Sigur, ati ghicit: si mai multă iubire!
Dar cum e iubirea asta, in Adevăr, față de iubirea aia învățată de copii? Daca te uiți de-aici, de pe pământ, pare murdară. Daca te uiti mai de sus, e cel mai pur si mai frumos lucru din Univers! Știți ce facem in viață? Descoperim, in fiecare zi, lucruri urâte despre ceilalți. Ca, deh, nu-s perfecți! Nici părinții noștri, nici copiii crescuți chiar de noi, nici iubiții nu-s perfecți. E atâta întuneric in fiecare dintre ei, cat a acumulat lumea întreagă in toată existența ei. (Și mai grav e ca, vrem nu vrem, vedem sau nu vedem, acelasi întuneric e si in noi înșine, oricât de evoluați ne-am crede 🙂 Ce facem cu el?
Cand eram copii, ne-am raportat la adultii din jur ca niste copii: incercand sa-i imitam, sa fim ca ei, sa ne renegam pe noi înșine. Am preluat tot ce am inteles noi ca înseamnă sa fii “om mare”: frica de lume, frica de viață, iubire cu porția, “nu te pup ca n-ai fost cuminte”, plus programe gunoi cat cuprinde: “trebuie sa muncesti ca sa reușești”, “nu-i supara pe ceilalți”, “pastreaza-ti familia orice ar fi, nu conteaza cat de nefericiti suntem”, “nu exista fericire”…nu le mai zic, ca mi se face rău si le știți, ca le-am mostenit toți. Si apoi? Apoi le-am aplicat meticulos in vietile noastre, jucandu-ne de-a adulții cu suflete de copii, uitand incotro merge drumul si care-i e scopul, dar mai ales mutiland iubirea dupa standardele unor oameni carora le lipsește. Copii in corpuri de adulți, pe tot intinsul planetei…copii neiubiti cat vezi cu ochii, unii cu funcții mai importante decat alții. Copii care vor sa salveze lumea ținând-o legată, copii care vor sa-si repare relatia cu mamele facand caritate, copii care si-ar da viata pentru țară sau, mai rau, care n-au noțiunea de patrie…
Unde ne sunt adulții?????
Cand am încetat sa ne mai maturizam? Cand s-au ascuns, in corpuri de adulți, de jur împrejur, doar copii raniti si nevindecati? Cum am reușit asta? Ca parca avem confort mai mult decat oricând, pace in lume si tehnologie care sa ne faca viata mai bună….
Știți ce am mai observat? Bunici care nu mai vor sa fie bunici. Nu mai vor sa aiba răbdare. Nu vor sa stea așezați si sa spună povești! Nu! Sunt tot timpul in mișcare, copiii le incurca planul de expansiune, ergo îi includ in tabloul lor de viață perfectă într-o incercare grosolana de învinovățire: “pentru voi muncesc!”.
Opriți-vă, fraților! Respirati, rugati-va, spuneți povești! Asumati-va vârsta, etapele ei, mersul firesc al firii!
Adulții de azi sunt inca copii. Bunicii parca vor sa fie adulți, dar nu bunici! Nimeni nu își asumă! Toti aleargă spre nicăieri! De ce?
Calea spre a deveni adult este dureroasă. Ea presupune Asumare si Adevăr. Presupune sa iau fiecare neputință a mamei, a tatălui meu – unele dintre ele de neacceptat- , sa imi dau voie sa o vad, sa mi-o asum pentru ca sigur am mostenit-o, chiar dacă nu o manifest, si apoi sa ma împrietenesc cu ea. Cu calm, cu blândețe, fara sa vreau sa o domin, sa o transcend, sa o schimb: așa e iubirea matură, cea pe care vechile povesti o atribuie bunicilor si înțelepților si pe care azi riscam sa o pierdem pe drum. Dar noua ne-au murit părinții sau am plecat de langa ei prea devreme…ne-am dus toți “la oraș ” “sa ne facem oameni” ….si “n-am mai avut timp”. Le-am vândut părinților povești frumoase, care am mai avut norocul sa mai avem părinți si ne-am vândut si noua povești frumoase despre copilărie, fara ca ceva din procesul asta sa fi trecut prin Adevăr. Mai pe scurt, am suferit toți, si mici si mari, mințindu-ne zi de zi, ceas de ceas. Si am transmis mai departe minciuni si rani nevindecate copiilor si nepoților, alergând ca niste copii in corpuri de adulți, in corpuri de bătrâni….
Uneori murim in corpuri de bătrâni fara sa fi înțeles nimic din viața. Cerem, la 80-90 de ani, cu privire de copil, sa ne salveze cineva, sa ne dea un medicament, sa faca ceva, ca noi am uitat sa traim si acum…nu stim unde ne ducem, pentru ca nici n-am stiut unde am fost….
Fugim de moarte cum am fugit de viață. Mintind in loc sa vindecam. Orice suflet conștient, cu viață in el, ar da ani din viata pentru Îmbrățișarea celui iubit. Noi tocmai am dat 2 ani din viață pe frica de moarte si, bonus, acum ne mai e frica si de îmbrățișări.
Viata de adult începe cu asumarea: ma uit la mine cel care sunt cu adevărat, fara stima de sine, fara ură, fără resentimente…doar ma uit. Ma uit la părinții mei cei care erau cu adevărat: fara piedestal, fara ură, fără încercări de iubire siropoasa, fara vinovații…doar ma uit.
Si ma rog sa ma fac bine. Sa ne facem bine. Sa devenim adulți, pana n-o fi prea târziu !
Apoi de-abia îndrăznesc sa ma uit la copiii mei. Cu siguranță le-am dat deja multe “mosteniri” , bune si mai putin bune. Ma uit cu dragoste de Viața din ei si cu încredere in Cine i-a trimis aici. Si ma rog din nou: sa-mi dea ganduri bune, curaj, bucurie si vindecare de copilul mofturos sau speriat din mine, ca sa-i pot crește pe ei, sa devina adulți.
Da, asta înseamnă ca nu le voi mai face toate poftele, ca nu voi mai umple casa de jucării din plastic, ca n-o sa-i ascund de durere ci o sa-i învăț sa si-o asume, ca o sa plângem împreună mult si o sa radem si mai mult…Știți ceva? Nici nu contează ! Hai sa ne vindecam noi, ca rămânem fără adulți in lume! Sunt convinsă ca, daca facem doar asta, daca ne uitam doar la noi, ai noștri copii se vor descurca minunat, fara vreun program de parenting :).
P.S.: Cât ne facem noi mari, lasati copiii in pace, sa se joace! …ca am mai vazut si damblaua asta in ultima vreme: părinți in proces de regasire de sine care dau lecții copiilor pe tema asta…
Crestem Magicieni 