Cred că m-am născut o ființă pătimașă. Știu că nu m-am născut chiar așa, dar sigur așa am fost de când am început să deschid ochii către lume. Am iubit cu patimă, am urât cu patimă, am mâncat cu patimă de fiecare dată când golul din suflet nu voia să se umple, am lucrat cu patimă de fiecare dată când nu mai voiam să știu cine sunt, m-am măritat cu patima unei adolescente în căutarea căminului perfect și, mai ales, am născut doi copii minunati, cu dorul de o iubire necondiționată pe care, astaZi știu, mintea umană este incapabilă să o înțeleagă și cu atât mai puțin să o pună în practică. Am divorțat cu dezamăgirea patimii neîmplinite, am urmat cai spirituale cu patimă dăruirii complete și totale, am iubit din nou, mai mult și mai frumos, pe toți oamenii și pe fiecare în parte și totuși, de fiecare dată, dezamăgirea a venit mai puternică, mai tăioasă, mai fara drept de apel. Direct proporțională cu efortul, cu energia uriașă pe care o dăruisem poveștii, as spune azi. 

Patima are talentul de a semăna izbitor cu iubirea. Ba chiar se simte mai puternic decât iubirea, pentru că sufletul i se vinde ei spre identificare. Și de aici încolo, tocmai pentru că e patima și nu e iubire, consumul de energie devine mai mare, mai dornic sa mute munții din loc, mai aproape de supranatural. 

Cum le deosebim? Una e in Adevăr, cealaltă în minciună. Ce înseamnă asta? Pai, in Adevăr lucrurile curg lin și frumos, consumul de energie se duce către binele comun, al omenirii, al universului tot. In Adevăr nu faci eforturi, nu faci compromisuri, nu-ți dai viața peste cap. In Adevăr e timp pentru toate și oportunitățile apar singure, se desfășoară firesc și lin, iar tu le împlinești cu smerenie, ca parte dintr-un întreg care se supune frumosului, fara să încerce sa-l controleze. 

În minciună e diferit. Pentru că minciuna e in fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi are niste … piticiJ, niste personalități foarte bine ascunse care nu cred in Dumnezeu. Sau pe limba neortodoxa, personalitati care, la un moment dat in viața, s-au simțit alungate, părăsite, singure, nedemne de iubire, dezamăgite, anulate sau pe cale de anulare. Și ce au făcut ele? Au ascuns durerea aia așa de bine, i-au pus petic și s-au separat de Dumnezeu. De Întreg, de Flux, de curgerea vieții. Care-i peticul? Mai întâi disperarea, apoi senzația că nu meriți, apoi furia, apoi hotărârea întunecată: „O să obțin eu singur! Ce daca nu mă iubește nimeni? O sa muncesc și o să iau pas cu pas iubire, recunoaștere, job, casa, familie, prieteni, iubiți. Și o să le țin pentru mine, doar pentru mine, ca sa am și eu ce au alții”. Și uite așa, uitând de unde a plecat și ce ascunde de fapt, fiecare din personalitățile astea creste, învață, se dezvoltă, experimenteaza, strânge pentru ea, ajunge să creadă că iubește necondiționat pentru ca, la un moment dat, sa vadă cum tot ce a construit se năruie într-o secundă…într-un an, într-un ceas, nici nu contează… Contează doar că primul raționament a fost greșit. Și pe acela nici nu ni-l mai amintim. „Dumnezeu m-a alungat/Nu pot sa primesc ce îmi doresc/ Nu merit ‘’ e raționamentul greșit. Și fiecare din aceste rani se vindeca greu, cu multa compasiune, strat după strat, ego după ego, până când fiecare dintre ele se reaseaza in fluxul de credință și de adevăr în care fiecare dintre noi primește tot ce își dorește, atata timp cât dorința e pură, curată, nepatimasa, simplă și în Flux: adică smerită și netrecută prin nici o personalitate, adică sigură că doar ceea ce e pentru binele comun al tuturor e bun de primit si, in caz că e așa, va fi primit fara luptă, fara forța, fara exces de zel și fără compromisuri. Dar atunci chiar poți primi Lumea întreaga, nu doar bucăți chinuite!

Poti sa primești ceea ce vrei, dar nu poți să obții ceea ce vrei!

E greu sa fii om. Dar e simplu sa devii parte – mica și neînsemnată- din dumnezeire. 

Și totuși, pătimirea m-a făcut un om mai bun. Mi-a dat voie sa iubesc până la nebunie, sa mă identific cu personajul iubit până la paroxism, să mă simt un pic mai aproape de Dumnezeu, să mă anulez pe mine cu fiecare compromis, cu fiecare ezitare, cu fiecare dorința înăbușită de dragul altcuiva (care drag e doar o frica de a afla cine ești, nu un drag adevărat) .

Patima pentru serviciu mi-a dat voie să mă uit pe mine, să mă identific complet cu ce făceam acolo, sa obțin satisfactii iluzorii dar dulci, pentru ca, după fiecare efort de acest gen – in special evenimente și în special când rezultate erau fantastice -, să mă simt mai goală pe dinăuntru ca niciodată.

Patima pentru copii a fost dusă la paroxism. S-au născut din ea doua OnG-uri minunate, care, slava Domnului, au ajutat multi oameni și încă mai ajută, chiar daca azi se ocupa de ele alți oameni pătimașiJ . S-au născut cursuri pentru părinți, doua case care arata ca Lumea Copiilor și doi copii care, de atâta libertate, erau foarte aproape să-și piardă direcțiile in viața, dar care din libertate au prins aripi frumoase. Azi, ei învață Bucuria vieții așa cum vine și rostul Renunțării, atunci când lucrurile nu ies cum vrem noi. Învață cu seninătate și cu deschidere, dar a rămas în ei dorința pentru patimă, pentru munti mutați din loc din voia noastră, pe care atât de pătimaș a trait-o mama lor și a transmis-o celor din jur.

Fiecare dintre ele m-a făcut un om mai bun. Un om care se dăruiește pe sine fara limite, care iubește cu pasiune,care iartă aproape cu disperare, care știe că nimic din ce îți dorești nu e imposibil. 

Dar, când a venit Cineva și le-a așezat pe fiecare în Adevăr, când încep să se vindece toate necredincioasele și toate furioasele din mine, motivația se schimbă. Nu mă mai identific cu mama perfecta, cu luptătoarea pentru drepturile omului, cu fiica perfectă, cu partenera ideală, cu șefa care face totul sa meargă struna și nici măcar cu iubita care ar muta munții din loc să-ți facă viața mai ușoară. Nu mă mai identific cu nimic, pentru că nimic din ele nu sunt Eu. Eu sunt o rotiță dintr-o matrice mare, una care poate orice, dar face cu răbdare – și cu motivația corectă – doar ce a fost trimisă să facă. Una care doar completează un mecanism minunat și complicat, de alte milioane de roți, pe care le iubește cu răbdare, nu cu patimă, urmarindu-le cu drag, și cu multe rugăciuni, cum își învață și își trec, fiecare, lecțiile lor.