Tu cine vrei sa fii?

Ati observat ca, de la o vreme, toti suntem “spirituali”? Da, suntem o gasca mare de oameni care vor sa-L găsească pe Dumnezeu. Care vor să iubească dincolo de limite. Care vor să înțeleagă viața. Care vor să ia totul de la viața. Care vor sa-si depășească limitele.
Ce au în comun toate aceste dorințe? Nimic. Si diavolul e spiritual. Și el are cunoaștere. Și el știe teorii despre “iubirea necondiționată”. Și despre Univers.
V-ati supărat? Bine. Sa continuam.
Cred ca e vremea sa alegem. Sa ne definim scopurile. Sa recunoaștem cinstit ce ne mână pe drumuri spirituale, mai mult sau mai puțin bătătorite.

Sa vrei sa-L cunoști pe Dumnezeu vs sa vrei sa faci voia divina
Pont: poti sa-L cunoști pe Dumnezeu numai în măsura în care te cunoști pe tine însuți. Numai în măsura în care te rogi și exersezi destulă smerenie încât sa accepți fiecare părticică din neputința umana si accepti transformarea prin Gratie Divină, prin mila lui Dumnezeu. Când pleci pe drum cu o credință neclintita ca ești parte din creație, ca ce a făcut Dumnezeu sigur e perfect.
Sa vrei sa te cunoști pe tine și pe Hristos vs sa vrei sa iti depășești limitele
Când pleci pe drum ca să fugi de suferința, credința ta limitativa este “creația nu e suficient de buna” si atunci te vei lupta o viața întreaga sa “scapi de slabiciuni”, sa “iti depășești limitele” si ce alte citate motivaționale mai știți voi.
Sau invers: te vei lupta o viața întreaga “sa te cureți”, ” sa scoți tot din subconștient”, sa exersezi o smerenie masochista, care în loc sa te așeze în pace, la locul tău din creație, te va ține intr-un iad cu pretenții spirituale, oprindu-te din a-ti face treaba pe pământ.
Sa vrei sa iti cunoști emoțiile vs sa vrei sa le transcenzi
Iisus Hristos însuși nu a învins firea umană. A supus-o firii dumnezeiești. A acceptat Creația. A plâns și apoi l-a înviat pe Lazăr. A aruncat cu mesele prin templu când a fost nevoie. A spus Adevărul fără frica de osânda oamenilor. Adică a simțit emoții. Transformarea , supunerea firii umane a făcut-o Duhul Sfânt.
Pont: orice emoție e Divină! Nu mai fugiți de ele, dar nici nu va închinați la ele. Trăiți cu pace și sinceritate, acceptați cum va simțiți și împărtășiți totul cu Creatorul. El chiar vrea sa fie parte din viata voastră. Nu va vrea perfecți, ca fix după păcătoși a venit.
Calmul aparent vs conștiința trează
Dacă voi insistați sa recunoașteți maeștrii spirituali după hainele eco, după calmitatea fără margini, după faptul ca va lasă să faceți orice inepție, va gâdila ego-ul și va spun frumos “fa cum simți” , va veți alege cu narcisisti mesianici în loc de ghizi și duhovnici. Și mai mult, nici unii nu ajungem asa în Rai.
Starea de trezvie vs starea de sclavie
Mintea conștientă, trează, în dialog permanent cu Dumnezeu e starea de trezvie. Sa vrei ” sa transcenzi” asta e luciferianism deghizat. Am un gând. Doamne, ajuta-ma sa reacționez corect. Am o emoție. Doamne, ajuta-ma sa nu te pierd pe Tine când ma simt așa.
Negarea oricărei emoții umane ne pune diavoli păzitori la ușa Sinelui și ne depărtează de cale. Dar da, ne face sa arătăm mai bine în ochii publicului.
Încerc sa scriu pe foarte scurt azi. Nu mai încercați “sa va depășiți limitele”. Ele sunt măsura voastră, pusa de Dumnezeu acolo. Altfel, riscați sa beți apa până muriți sau sa va tratați probleme din copilărie până va umpleți de entități. Trăiți. Rugati-va. Stați cu mintea veșnic trează. Mulțumiți. Iertați. Și Trăiți! Mai bine greșiți decât sa nu Trăiți!
Accesul la subconștient vs Trezvia
Damblaua asta noua cu accesul la subconștient ma depășește. Accesul la subconștient se da omului pe măsura stării de trezvie. Atat de bine e făcută firea umană încât nu-i e dat sa ducă niciodată mai mult decât poate. Pe măsură ce ne trezim, cu blândețe, ni se mai arata o neputință. Eu nu înțeleg ce căutați în subconștient, ce căutați prin vieți anterioare, când mecanismul intern de apărare nu va lăsa acolo. Și mai ales nu înțeleg ce căutați sa dati bani unora care va dezimputernicesc, va depărtează de firea dumnezeiasca, de Înfiere, când sufletul vostru, tratat cu blândețe , va ști el însuși drumul, planul, scopul ei calea.
Dumnezeu nu alege oamenii desăvârșiți, ci ii desăvârșește pe cei aleși
Nu va mai luptați atât sa fiți desăvârșiți. Luptati-va mai bine sa fiți Robii Domnului. Ce ați făcut bine pana acum n-a fost meritul vostru și cand veți mai face bine, la fel va fi. “Iată roaba Domnului.” Așa s-a caracterizat pe Ea Însăși cea pe care o numim noi azi “Împărăteasa Cerului”.
Dumnezeu nu te-a pus sa transcenzi nimic! Te-a pus aici sa te cunoști pe tine și sa ii dai Lui voie sa te transforme
Nu mai cădeti în capcane ieftine. Duhul Sfânt nu vine la oameni care îl contesta pe Dumnezeu, crezandu-se imperfecti și lăsând alți oameni sa ii perfecționeze.

Realitatea holografică

Realitatea holografica ce se proiectează din ckacra gravitaționala are 3 legături. Asa se și vede. Ca un ghem din 3 ate. Ea este responsabila cu :
Viziunea noastră asupra divinității
Viziunea noastră asupra familiei (strict legata de cea dinainte )
Viziunea noastră asupra omenirii și întrupării pe Terra.
Din chakra gravitaționala se proiectează în realitatea noastră holograme ale acestor 3 diviziuni principale ale vieții. Și pentru că e un ghem, ele nu pot fi foarte diferite una de alta.
Exemple: dacă eu cred ca oamenii sunt răi, trebuie sa ma apar, viata e o jungla, Viziunea mea asupra divinității nu poate fi extrem de pozitiva iar viata mea de familie va fi un mai mic sau mai mare dezastru (se poate întâmpla sa fie mega-fericita, dar intr-o cutie de chibrit în care de frica de oamenii din jur ne suportam/susținem acolo unii pe alții, buni rai, numai cu gândul ca alții ar fi și mai rai, macar răul asta îl cunoastem).

2. Va amintiți cum spunea Nica, în “Amintiri din copilărie”? “Mama, bate-ma, omoară, fa ce vrei cu mine, numai da-mi ceva de mâncare.”
Cati copii din ziua de azi mai fac asta? Câți mai știu ca e ok sa te certe mama, sa-ti ia hainele, sa te și bata dacă e nevoie, dar sa te întorci la ea liniștit? Azi vorbim de traume, de copii fugiți de acasă, de părinți care cresc copii după cărți, sau de părinți care nu-si asuma rolul de părinți. Și ia ghiciți? Asa cum vad părintele, tot cam qsa o sa Îl vad și pe Dumnezeu. Ma uit cu stupoare la părinți care ma întreabă “da ce, Dumnezeu pedepsește? El nu e doar bun?” Si ii întreb și eu: ” Dar tu, daca-l găsești pe fiu-tu de 7 ani cu tigara în gura în bucătărie, sfindandu-te, îl pedepsesti sau îl pupi? De ce îl pedepsesti? Ca nu-l iubești?? Și dacă îmi spui ca îl pupi și ii ții un discurs motivațional te trimit la psihiatru, pe cuvant.”
Si mai avem și părinții care cred în pedeapsa. Ei cred în pedeapsa crunta, pana în pânzele albe. Ei nu doar pedepsesc, dar rămân și supărați pe copii. De ajung copiii sa o implore pe printesa de mama supărată sa vorbească cu ei și ea, de supărată și imatura ce e, nu poate sa vorbească, domule, i s-a pus un nod în gat.

Aceștia din urma sigur ca vor tinde tot timpul sa ascundă ce au făcut greșit. Ascund și de părinți, și de Dumnezeu și de ei înșiși în final, ca nu mai știu săracii unde se găsește iertarea Supremă. Și le ia ani sa ajungă înapoi la ea.

Revenind. În chakra gravitaționala se găsește acest centru care efectiv creaza realitatea. Și o creaza cu datele amintite mai sus. Spre stupoarea mea, am văzut ca nu creează doar realitatea de zi cu zi, ci și niște holograme ale divinității, ale lui Hristos în cazul nostru, care sunt, după cum spuneam, aidoma cu primii ani de viață. Ne întâlnim aici ori cu un Hristos care pedepsește pana în pânzele albe, ori cu unul indiferent, care iartă tot. Ori, și mai grav, cu amândoi pe rand, de nu mai știi cine e omul de lângă tine.

Nu am soluții minune la aceasta descoperire noua. Pentru cei dintre voi care ați făcut suficientă munca de curățare încât sa aveți acces la acest gen de curățări mai subtile, soluția e așa:

Nu va amăgiți. Programele arhonice de mii de ani nu se curata nici cu vreo raza minune, nici cu reiki, nici cu rugaciuni de dimineață. Și mai ales, nu se curăța în 2 zile. Asteptati-va sa fie un proces de durata și insistați. Insistați ca nu mai acceptați minciuni.
Rugati-va mult. Rugati-va de zeci de ori pe zi. Rugati-va subiectiv. Cu rugaciuni scurte, dar eficiente, din inima: “Doamne, da-mi sa Te iubesc.” “Doamne, da-mi sa Te cunosc”. “Doamne, da-mi sa fac în toate numai voia ta”.

Observați ca am pus 3 și nu una, pentru ca, după cum va spuneam la început, sunt 3 legături. Și se curata simultan. Nu poți sa o cureti numai pe una, ca subconștientul nu face fata si o ia razna sau celelalte holograme vor deveni mult mai active și ajungem în filme pe care le-am întâlnit la terapie, dar nu mai vreau sa le întâlnesc. Nu uitați ca sunt 3 direcții și lucrați la curățare pe toate 3. Și zilnic curățați gravitaționala, acum ca știți care e mersul.
P.S.: Mulțumiri celor care au fost la cursul de marți, atunci când am primit informațiile preliminare. Știți bine ca nu se pot primi în orice mediu. 🤗

Îți dau voie să mă iubești

Știți cum ne văicărim toți că am ajuns in relații nepotrivite? Că nimic nu merge cum trebuie? Că era bine, eram pe floricele și apoi nu mai suntem? Că “n-am avut noroc pe lume”?
Pai, veste nouă, azi am descoperit: n-avem programul de bază. Lipsește din hard disk :)) 1. Nu știm cum arată iubirea
Din păcate, am moștenit niste exemple toxice din jur, de supunere, de control, de “deținut parteneri” , dublate de filme americanesti cu petale de trandafiri, cina pe acoperiș și alte maimuțăreli. Intre aceste doua extreme căutăm iubirea și …n-o găsim, pentru că nu e acolo.
Iubirea e …simpla. E liniștita. Se simte cu pace, nu cu fluturi in stomac. Când o lași să fie, ea te ajuta sa te vindeci și să construiești o lume mai buna.

Injurati cât vreți, dar exista un program acolo in subconștient care nu ne da voie sa iubim. Îl cheamă frică. Și , oricât de ciudat ar părea, nu ne dăm voie sa iubim. Că am suferit, că nu știu ce am pățit, că mama sau tata au suferit, nu contează. Important e că nu reușim să stăm drept în fața vieții și oamenilor care ne ies in cale și să spunem: Îmi dau voie sa te iubesc.
Când facem asta, ceva fundamental se schimba și devenim mai buni, dar, mai devreme sau mai târziu, dezastrul iminent apare și, cu toate că ne-am calcat pe suflet și pe frici, tot într-un dezastru ajungem. De data asta însă, celălalt pare să fie exclusiv de vină. Eu mi-am dat voie sa îl /o iubesc, dar el/ea nu a apreciat.
Pentru că, adânc, și mai adânc, așa de adânc că ai să te-nneci, vorba cântecului Elsei din Frozen, există un alt pitic. O alta forma de apărare. Mult mai ascuns, mult mai șiret, mult mai paralizant: “Nu îți dau voie să mă iubești.” Și nu-l vedem, mai, nu-l vedem deloc. Sta atât de bine ascuns. Noi părem sa facem totul perfect, dăruim și dăruim, ne sacrificăm, ne lăsăm pe noi, dăruim iubire și piticul tot acolo e. Cum s-a format? Pai nu știu, tot din modele vechi. E un program de apărare. De fapt, toți tânjim după iubire dar nimeni nu crede, adânc adânc, că o poate primi . Și uneori egoul se infatueaza și zice “dar merit!” Pai chiar meriți! Dar mintea n-are acces la subconștient. Vezi cu piticul! Vezi de cate ori ai ratat momente frumoase, de cate ori ai acționat din frică de a pierde, de cate ori ai ratat momente frumoase crezând că efortul celuilalt a fost “doar așa, că te suparasei tu și ai cerut atenție”.
Știți de unde își ia piticul puterea? Din frică și din neștiință. Nu știm cum arată iubirea, așa că i-am dat fețe comerciale.
Știți cu ce se hrănește el? Cu resentimente. Fiecare greșeală a celuilalt ii validează părerea deja formată. Mai întâi dăruim până nu mai putem și într-o zi nu mai avem de unde dărui. Pentru că, nedandu-ne voie sa primim iubire și având noi grija de toți din jur, ghici ce? Ni s-a terminat rezervorul. Și nu mai avem de unde da. Și mai e ceva. Egoul se simte superior când da și nu își dă voie sa primească. Are el controlul. Se apără el așa. Are el grija de toți. Și chiar atunci când pleacă, pentru că atunci când am piticul asta mă aștept ca toți să plece, mai devreme sau mai târziu, chiar daca nu recunosc, satisfacția vine din… durere. Din consolarea “eu am făcut totul cum trebuie”. Nu, nu ai făcut. Ți-ai trădat sufletul și ți-ai trădat viața.
Așa că repeta zilnic, până când subconștientul pricepe: Îți dau voie să mă iubești!
Spune-i iubitului, spune-i iubitei, ba spune-i și copilului și prietenilor, până când relațiile voastre se echilibrează, până când ajung într-un adevăr mai profund, in care amândoi dau și amândoi primesc.
Nu mai contează azi cine și cum ne-a condiționat iubirea, din copilărie până azi. Nu mai contează nici cate ne dor. E ok sa ne doară. Dar nu e ok să refuzăm să trăim în Adevăr. Și adevărul e doar in sufletul nostru. “Îmi dau voie să te iubesc” vine la pachet cu “îți dau voie să mă iubești” . Altfel…nu se poate.

De ce ne plac relațiile karmice?

Da, știu, în teorie – unde totul e bine 🙂 – nu ne plac deloc, toți vrem relații divine, toți ne vrem liberi și pe cel de langa noi tot așa, toți mergem pe apă și suntem numai lumină. Dar hai sa ne uitam mai adânc. La o căsnicie. Orice căsnicie. Sau la o relație dintre un frate și o soră. Ați observat vreodată frați diametral opusi, din aceeași familie? Unul eminamente bun și unul fundamental rău?

Pai, observați același pattern și în căsnicii. Poate nu per total, dar macar pe domenii, relația karmica tinde să manifeste polaritatea universului..in doi, in loc că fiecare sa o integreze în el însuși. Soției îi plac pisicile, soțul bombăne. Soțului îi place muzica clasică, pe soție o plictisește. Soția se apuca de “chestii sprituale”, soțul rămâne “ăla cu banii”. Nici o legătură cu adevărul nu au aceste polarități. Dar v-ați gândit vreo secundă că, atunci când ne străduim să fim mai buni într-un domeniu, daca nu integram complet umbra, bunătatea noastră îl obligă pe celălalt “sa fie rău”? Pur și simplu pentru că e acolo, pentru că avem nevoie de termen de comparație, pentru că trăim într-o lume duală și pentru că ne e greu sa ne uitam, de-adevăratelea, la întunericul din noi.

Sigur, uneori aceste poziționări sunt clare, alteori sunt subtile, dar când ne uitam mai adânc, ele ne țin într-o capcană spirituală, asigurandu-ne, pentru a mia oară, că l-am găsit pe Dumnezeu, când de fapt n-am găsit nimic.

Daca luați “Transcenderea nivelurilor conștiinței” a Dr David Hawkins veți observa, pe fiecare nivel, un tabel al dualitatilor : atracție și aversiune. Atracția este atunci când ne place emoția respectiva, ne identificăm cu ea, aversiunea este atunci când o respingem fără măcar să o constientizam , deci șansa de vindecare e uneori și mai mica decât la atracție. De reținut că fiecare parte a tabelului dual face același lucru: ne tine blocați în câmpul respectiv, ne blochează accesul la iubire, ne taie șansa la vindecare.
Sa luam, de exemplu, dualitatile furiei. Cea mai ascunsa dintre emoții, că am auzit de când eram mici că n-avem voie sa o simțim:)) Și totuși, ea e atât de firească încât și soții și frații care au relații karmice s-au hotărât să o împartă “frățește”, afundandu-se pe zi ce trece mai tare în câmpul ei și negandu-si reciproc șansă la vindecare. Da, că în pildă cu găleata de crabi, că de aia se cheamă karmica, că te tine in karma, nu că te ajuta sa…evoluezi.

Și hai sa vedem cum arată cuplul cu “bine și rău”: El țipă, ea iartă. Că merge la cursuri de dezvoltare și e super înțeleaptă. Ea se da de ceasul morții că e fum in casă, el e in pace și stăpân pe situație. El amenință, ea face compromisuri. Ea se entuziasmează de răsăritul de soare, el se întoarce pe partea cealaltă. Ce observăm, de fiecare dată? Că unul dintre ei invalidează emoția celuilalt. Ii anulează, practic , trăirea. E o alta forma de “nici voi nu va mântuiți, dar nici pe alții nu ii lăsați.” Dar ghici ce? Egoul își ia satisfacție din ambele poziționări. Nici unul dintre ei nu are maturitatea de a trăi emoția și de a vindeca acel camp negativ. Amândoi își dau birul către “duhul lumii” și, de aceea, cu cât se trag mai mult în jos, cu atât vor fi mai greu de separat. Asta aș numi eu “ce a unit Michiduță, omul sa nu despartă.” Nu va lăsați înșelați de aparențe. Nu luați partea vreunuia. Nu compătimiți! Acel cuplu e mai solid decât pare! Ei își ascund defectele în celălalt, in timp ce, daca ar intra într-o relație adevărată, ar trebui sa se uite zilnic la ei înșiși și să le repare. De aia tot zic că e greu cu adevărul. De aia ne plac relațiile karmice. Pentru că e căldișor și bine, pentru că prietenii ne aproba și ne ridica in slavi de cat suntem de buni și de răbdători, pentru că toată lumea vede ce greu o ducem noi, dar rezistăm.

Știti ce se întâmplă în relatiile non-karmice? Când e bine și frumos, toate merg ca unse. Universul însuși stinge lumina și aduce sandvișul. Dar , imediat ce apar probleme, ni se face dor de relațiile karmice. Că acolo e căldișor și bine. In relația non-karmica partenerul îți validează emoția, ba îți mai arată încă trei pe care nu le știi și apoi sta acolo pe capul tau până când ți le vindeci. Și te bate la cap. Și nu vrea sa fie mai bun decât tine, ba chiar prefera să fie ăla rău. In relațiile astea, partenerul nu accepta nici un gest făcut din vinovăție sau din constrangere. Pentru că știe că, daca te rănești pe tine, îl rănești și pe el. Uneori renunță la nopți de vis, la plimbări frumoase daca simte că nu ești pregătit. Uneori te pune in situații în care nu mai vrei sa ajungi in veci și că îți e frică, numai pentru că știe că trebuie să te vindeci. In relațiile non-karmice sunt doar doi și Dumnezeu. Și cum El le vede pe toate, și ei le vad pe toate, unul la celălalt. Și nu se fac paravan unul pentru altul, ci trambulină pentru cascadori. Nu există minciuna, nici ascunzișuri. Resentimentele se simt de la o poștă și uneori se urla printre lacrimi, alteori se repara, simplu, cu un “îmi pare rău.”

Relațiile karmice ne duc in fundul iadului. Relațiile non-karmice sunt drumul către noi și drumul către Rai.

Eu sunt toți cei care mi-au făcut rău vreodată

*Sursa: https://rsarchive.org/blog/Transfiguration.html*

” Tot aşa Te-ai Schimbat la Faţă pe muntele cel sfânt, ca să luminezi întunericul dinlăuntrul nostru, al celor ce stăm în întunericul şi în umbra morţii şi să ne faci pe noi, din fii ai mâniei, fiii Tăi preaiubiţi.”

Nu știu la alții cum a fost, dar pentru mine ziua de azi a avut laitmotivul din titlu. “Eu sunt toți cei care mi-au greșit vreodată.”
E greu sa explic in cuvinte ce iubire, ce minune, ce schimbare colosala aduc vorbele astea dincolo de minte, dincolo de înțelegerea umană, dincolo de tot ce am crezut că știu vreodată. Valuri de durere, de suferința profundă, de blocaje în corp vin și se duc, se schimba intr-un foc de a cărui intensitate, de a cărui sinceritate, de a cărui iubire am fugit mereu. Astazi, vreau sa fiu doar eu cu Hristos, cuminte și adânc, înăuntrul meu. Cuvintele pleacă, gândurile sunt mici și nu mai au loc între noi. Nu sunt cuvinte sa putem mulțumi sacrificiului lui Iisus Hristos pentru omenire. Nu sunt cuvinte sa descrie cum se schimba toate, sub puterea Lui. Nu sunt cuvinte și nu sunt nici gânduri. Pieptul e greu și arde, apoi e ușor că și cum n-ar mai fi. Apoi vin altele. Grele, dureroase, urâte. Hristos le primește, cu smerenie, pe fiecare în parte. Și le transforma cum numai El poate. E foc care arde și bucurie în întristare. E nesfârșit in fiecare sfârșit omenesc. E Dumnezeu și om și cuvânt întrupat și toate le transforma într-o minune fara margini. Atâta cere doar: sa fim și noi fiecare dintre cei care au greșit. Și de fiecare dată când reușim, puterea Lui de transformare și șansa noastră la adopție cresc mereu, cu o putere infinită. Puterea Adevărului care n-are loc în minte.

Astăzi, puterea de transformare este infinită. Primiti durerea, primiti bucuria și dați-le lui Hristos.

Independenta se trăiește, nu se mimează

Iubesc personalitățile dependente. Știți de ce? Pentru că poartă în ele o sete de iubire pentru care și -ar da și viața.

Da, știu. Voi care citiți nu sunteți dependenți. Ați trecut peste asta. Sunteți detașați. Ați lucrat cu voi să fiți detașați. Ați învățat drumul spre lipsa de suferința. Așa e. Ați învățat. Știu că v-a fost greu. Aveți respectul meu.
Și totuși, v-ați uitat un pic in jur? Se întâmplă cumva sa vă șicaneze prieteni vechi? Sau noi? Tot cu personalități dependente? Fugiți de ei ca știți voi cine de tămâie? Și deși fugiți, parca ceva din voi se apropie și mai tare? Își dorește să-i vindece? Să-i salveze? Sau va enervează îngrozitor prietenii aia care caută să se atașeze? Pai normal că va enervează! Sunteți tot voi! :))

Putem lucra cu noi o viață întreagă. Cât timp nu învățăm să Iubim, neputințele noastre și ale celuilalt, nu suntem vindecați.
Am inceput articolul făcând pe deșteapta.

Adevărul e că, până mai ieri, aveam o ură adâncă pentru oamenii dependenți. Prima oară când am văzut-o am paralizat de spaimă. As fi vrut să nu fiu eu aia. As fi vrut să cred că nu pot uri pe nimeni și nimic. Dar toți putem….Așa am învățat. Până când avem bunăvoința sa ne deschidem către partea dependenta din noi, sa o luam exact așa cum este, sa îl rugăm pe Hristos Domnul sa o vindece, trăim într-o lupta cu noi și cu cei din jur. Și, după cum vă spuneam celor care ați fost aseară la curs, n-avem de ce. Dumnezeu n-a creat o lume imperfectă. Acceptată și vindecată, această personalitate dependenta se transforma într-una din calitățile noastre cele mai de preț: Știința Comuniunii. Omul. Cu Dumnezeu in el. Și asta-i foamea omului cea mai mare: comuniunea.

As îndrăzni să fac o comparație eretică: sa spun că Dumnezeu Insuși e dependent. Adică iubește. Adică ii pasă. Adică știe că Împreună putem construi. Dar pentru că nu și-a blocat acea parte din El, iubește în liniște.

Construiește cu cine vine spre comuniune. Nu forțează. Nu amenință. Nu pune condiții. Și, uneori, suferă. Suferă cu răbdare, cu iubire și cu nădejde. Pentru fiecare suflet care refuza Calea, știind, în măreția Sa, că într-o zi se va întoarce. Nu va mai refuza aripile. Și sperând, ca o mama adoptivă plina de iubire, că într-o zi copilul crescut în orfelinat va înceta să-și mai facă rău singur și va accepta iubirea, fără să se mai simtă copleșit.

Trupurile noastre nu ne aparțin

Artist: Auer Gabriela
Sursa: https://www.tablouri-de-vis.ro/cuplu-38119

Trupurile noastre aparțin dumnezeirii care le-a creat. Ele sunt construite sa fie temple ale Duhului Sfânt, nu coșuri de gunoi ale omenirii dezindumnezeite. Pășiți cu grijă prin corpul si cu corpul vostru. Șoptiti cand il explorați. Mângâiați unde doare, zaboviti o clipă, dar nu exagerați; nu e la voi vindecarea, e la El.
Templul trupului are multe cotloane. Uneori, cămări întunecate au nevoie de curățire. Pășiți cu curaj si cu Hristos in inima in intuneric. Dar bland, nu brusc. Si nu insistati cu lumina, nu voi faceti lumină. El face.
Pe langa camarile întunecate, mai sunt si privințe. Acolo e indicat sa nu pasiti singuri, sa luați cu voi un prieten de-ai lui Hristos. Nu poate birui întunericul lumina, dar atat timp cat mintea voastra crede asta….ea are dreptate:)
Cu timpul, veti gasi in trup – da, chiar in trupul ăsta, pe care unele religii îl ignora sau il urăsc, pe care societatea de consum il indoapa cu chimicale pentru ca apoi să-l cheme la dezintoxicari scumpe, trupul ăsta de care unora li s-a spus sa le fie rușine si altora ca si-l pot vinde sau da gratis oricui si oricum !- in trupul asta, templul asta părăsit, veți gasi locuri unde-i liniște. Ca intr-o grădină umbroasa pe canicula. Acolo va puteti opri sa va odihniți. Acolo, daca esti atent, se aud canturile din tot Universul. Acolo, dragii mei, nu va chemați prietenii, oricat de dragi v-ar fi. Rugati-i sa vina, daca vor, dar prin Hristos.
E grea lucrarea. Cere timp, înțelepciune, lepădare de sine si centrare in inimă. Cere sa nu mai vrei sa ai dreptate, sa refuzi sa mai fii victimă si sa iubesti mai mult atunci cand ești…
Dar mai multe Adevăruri au fost deturnate si au nevoie , azi, de lamuriri:

Lucrarea nu cere compromisuri. Doar Adevăr. Facem doar ce ne aduce Pace si Bucurie.
Lucrarea nu poate fi înțeleasa de minte. Mintea creeaza haos. Inima iubește tot si repara tot
Nu e nevoie sa faci nimic din ce nu poți, din ce te sperie, din ce e strain ție. Indiferent cati maestri iti vor spune altfel.
E nevoie sa ai încredere. In El si in oameni. Vor fi momente in care vei atarna pe marginea prapastiei de un fir de ata. Si va trebui sa-ti dai drumul si sa ai Credința ca cineva te prinde. Alege intelept, alege cu inima in cine sa ai încredere. Dar alege. Fara abandon, nu există cale.
Pe drum, singura calauza iti e Hristos. Nu-ti fie teamă sa renunți la ajutorul unui om cand se dovedește că nu mai e compatibil cu drumul tău (nici n-a fost vreodată, v-ati atras pe răni comune, dar asta e altă discuție). Mulțumește-i si lasă-l (las-o) pe drumul lui (ei). Dar niciodată, indiferent ce s-ar întâmpla, nu vorbi de rău, in gand sau cu voce tare, persoanele care ti-au trecut prin viață!
In timp, vei învața sa nu judeci. Uneori, vei învața la modul dureros 🙂 Așa că nu judeca! Indiferent ce vezi, ce crezi, ce ti se pare ca vezi, cat de tare nu corespunde cu credintele tale despre viața, roaga-te pentru ei, dar roaga-te si pentru tine, sa poti sa vezi Adevărul din spate.
Bucuria euforica, extazul provocat de intamplari sau oameni sunt la fel ca supărarea sau dezamagirea. Nu-s centrate in inimă. De aia ele te departeaza de drum. Poti sa te bucuri si poti sa fii suparat. E voie. Esti om. Dar starile cu pricina nu te repezinta, nu te construiesc, nu sunt tu. Fii spectatorul lor.
Orice îți dorești se va întâmpla. Depinde doar de tine cand si cum
De orice iti e teama se va întâmpla. Depinde doar de tine cand si cum.
Trupul ăsta de carne e foarte important. In el poate trăi Dumnezeu. Pășește prin el cu grijă, iubește-l, da-i voie sa spună ce il doare. Fii atent la ce iti spune, ca are dreptate. Doare doar când are ceva de spus.
Trupul ăsta, atat de important, nu ne aparține. Cat timp credem că ne aparține, facem din boli Dumnezei falși si din dorințe demoni reali. Dați-i Templul Stăpânului său de drept :lui Dumnezeu. Sa-l locuiască, sa-l curețe, sa-l indumnezeiasca până la ultima celulă. Atunci, boala si moartea, durerea si suferința dispar. Fericirea si linistea devin starea firească. Dumnezeii falși mor, caci voi ii tineati in viață! Si trupul isi ocupa locul sau, in Adevăr.

Eu nu sunt perfecta

Unii știți, alții nu, dar va spun eu acum: am toate imperfecțiunile rasei umane si, in special, ale femeilor de pe Terra, luate la un loc 🙂 Pe unele le-am ținut tot timpul bine ascunse, pe altele le-am afișat cu nonșalanță. De cele mai “grele” dintre ele s-au lovit, culmea paradoxului, oamenii care mi-au fost cel mai aproape, începând cu părinții si duhovnicul si terminand cu prietenii si copiii.
Pana aici, nimic nou. Asa suntem toți. Dar zilele astea ma uit la două prietene dragi incercand sa pornească noi relații. Amândouă sunt blonde, frumoase, extrem de tinere și extrem de iubitoare, de dragastoase si de familiste, prin esenta lor. Ia ghiciti voi cum arată mandrele mele la prima întâlnire? N-o sa ghiciti in veci! Sunt dure, zeflemiste, pudrate pana in varful urechilor, duhnesc a parfum de scoala morții din morminte, mesteca guma și, pentru cine nu le cunoaște, mai au si un ton zeflemitor, de pitzipoanca a carei lectură pare sa fi fost telenovela. Nu sunt așa, pe cuvântul meu de onoare! Sunt bune, blande, frumoase si le-a placut școala! 🤣
Dar există o paradigmă la nivel de omenire care ne face sa ne purtăm altfel decât suntem in primele etape ale unei relații. Care nu ne dau voie sa fim cine suntem, de parcă cine suntem ăla ar fi o zgripturoiaca rea si nedemna de a fi iubită.
Ah, wait! Chiar asa si este! Asta e monstrul pe care il ascunde orice femeie. Si care iese dupa cateva luni de căsnicie, de se sperie bietul om si se întreabă cine o fi nebuna din casa mea si ce a facut cu femeia cu care m-am însurat 🤣

De aici încolo, sunt doua variante: cea de pana acum in care el se crede victima mințita si se ascunde de nebună, încercând cumva sa o mulțumească sau macar sa nu provoace vreun scandal, in timp ce ea incepe vechiul discurs cu “ma simt singură/nu ma mai iubești” etc sau varianta in care azi punem piciorul in prag si schimbam balamucul ăsta! Cum? In Adevăr! Eu asa sunt. Ba mai mult, e posibil ca, pe masura ce ma iubești mai mult, sa scot din mine personalități si mai urâte, si mai frustrate, si mai respingătoare, si mai speriate. Dar, daca ai destulă răbdare si ma iubești destul, si daca am si ai destulă încredere cat sa ne daruim unul altuia cârma vieții noastre, toate personalitatile astea multiple se vor aseza frumos, armonios, pe un drum pe care construim, împreună, o lume mai bună.

Acesta este motivul pentru care o indragosteala calibreaza la 170 nivel de conștiința, iar iubirea la 540. In iubire, eu stiu neputintele celuilalt la fel de bine ca pe ale mele. Si celălalt le știe pe ale mele si e dispus sa le primească si pe cele care vor veni, cu linistea sufletească daruita de faptul că Cineva ( Prezența, Universul, sau ce alti termeni a mai inventat spiritualitatea moderna in loc de Hristos 😛) va vindeca rănile vechi, pentru fiecare dintre noi.
Cand le vindecă? Atunci cand ne asumam drumul in doi, cand nu mai mintim și nu ne mai prefacem, cand nu mai cautam sa salvam sau sa fim salvați.
Atunci Bucuria invinge suferința iluzorie la care ne supunem ori de cate ori intram intr-o noua relație dormind, dar cu speranța (hormonala) ca va fi mai bine.
P.S: Doamnelor, știu ca acelasi lucru se întâmplă si cu bărbații si ca ei au si mai multa nevoie de rabdare, de intelegere, de Iubire, dar m-a căutat azi o vanitate care si-a dorit sa dea si domnii share articolului 😇….probabil de aceea m-am exprimat așa.

Să-i lăsăm să plece…

Să-i lăsăm sa plece pe cei dragi, cu siguranța și dezinvoltura omului care iubește dumnezeiește, adică dezinteresat. Aceasta este proba de foc a Iubirii zilele astea…

Să-i lasam sa plece pe cei care aleg sa se intoarca la ceruri, multumindu-le pentru tot ce ne-au fost, cat ne-au fost. E uman să doară, dar e divin sa înțelegi și să ierți până când nu mai e nimic de iertat. Da, oricât de dur ar suna, atât timp cât ne doare plecarea cuiva e neiertate, e conditionare de nevoia noastră, de eul nostru, de legătura cu noi. Când iubești, lași să plece. Și atunci fluxul iubirii va curge lin, fara blocaje, înspre încotro vrea fiecare suflet, avand conștiința faptului că nu există aici și acolo, că totul e un tot a cărui treabă e sa curgă. Sa se transforme în veșnicie.

Și atunci când nu mai ești nimic, nu mai strivești corola de minuni a lumii. Lași totul sa curgă, fara sa mai oprești fluxul vieții (și îl oprești de fiecare dată când raportezi un eveniment la tine, la eu).

Când iubim totul necondiționat, îi lăsăm să plece. Pe copii în viață, pe drumul lor, nu pe al nostru. Pe iubiți in excursii cu cine le e drag sau de unde au sa-si ia lecții. Pe prieteni îi încurajăm să-și facă prieteni noi. Și celor ce mor, le luminam cu inima drumul către veșnicie.

Tot ce se întâmplă pe lume e despre noi. Daca învățăm să privim în întâmplare la neputința noastră.

Nimic din ce se întâmplă pe lume nu e despre noi. Daca alegem sa ne privim pe noi că separați de Tot.

Ne dor neputințele noastre. Și dor tare. Ne doare necunoscutul. Și doare cu groaza unui întuneric pe care nu-l mai putem nega. Ne dor condiționările. Și vor durea până vom înțelege ce e, de fapt, condiționarea. Ne doare neiubirea, într-o lume plină de iubire pe care nu știm să o primim…

E greu și e frumos drumul. Și-l putem începe cu începutul: accept că mă doare și ma deschid sa primesc ajutor, ca sa mă vindec. Nu eu, ci programele mele condiționează. Accept sa le văd, că sa le pot corecta.

Lăsați-i sa plece, pe cei pe care ii iubiti mai mult. Însoțiți-le drumul cu lumina calda, din inimă. Sa le fie bine și să se întoarcă, când vor fi pregătiți. Dacă faceți asta de suficiente ori, veți descoperi că n-au plecat niciodată. Doar au venit mai aproape, indiferent în ce colț de univers s-ar afla.

Ca să fii supraom trebuie mai întâi să devii Om (I)

“Iisus, când a văzut-o plângând și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine. Și a zis: Unde l-ați pus? Zis-au Lui: Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată, cât de mult îl iubea.”( Ioan, cap 11)

Mi-a atras atenția aceasta bucatica din Evanghelia de astăzi și mi-am amintit, brusc, de foarte multe lucruri: de filme sf cu supra-oameni, de diverse cercuri și grupări spirituale, de mine, de voi, de noi toți…

Mi-am adus aminte că toți, conștient sau nu, într-o măsură mai mică sau mai mare, facem tot ce facem prin viața asta a noastră , de la alegeri la reacții, de la rugăciuni la inițieri, având ca motivație, mai mult sau mai puțin ascunsa, fuga de suferința.

E firesc să nu vrem sa suferim. Dar e posibil sa fi găsit inamicul greșit? Pentru că, mai devreme sau mai târziu în viața, dăm vina pe emoții, învățăm să le controlăm și, pe măsură ce trec anii, plângem din ce in ce mai rar. Nu ne mai doare, nu mai plângem, dar nici minuni nu facem, nici Lazar nu înviază.

“Am suferit tare…eram tânără și eu…azi nu m-ar mai durea nici în cot dacă ar face”. Așa îmi povestea, chiar ieri, o frumoasa doamnă, proaspăt trecută de 50 de ani, despre o aventură a soțului ei din tinerețe. Suferă și azi, după 30 de ani, ii plânge sufletul când povestește și încă n-a reușit să înțeleagă ce i s-a întâmplat. E victima unui sistem în care capcana este să te crezi victimă, dar ea încă nu știe… Ce spune ea e că “azi e mai puternică, azi nu mai iubește cu pasiune, azi știe că nu e dependenta de el”. Eu i-as spune că e atât de frumoasă când povestește, ca mi-o amintesc mireasa acum 30 de ani, că n-a fost vina ei și nici a lui, ca-s frumoși amândoi azi mai mult decât oricând și mi-s dragi și că, de-ar înțelege rostul suferinței, poate i-ar reveni sclipirea in ochii aia atât de frumoși și atât de triști, acolo unde a fost bucurie și credință și azi e pasivitate amestecata cu resentimente. Aleg să nu-i spun nimic. N-ar înțelege. Încă.

Pasivității experții îi spun detașare. Eu insist sa ii spun dez-indumnezeire și dezumanizare. Detașarea e o stare a Conștiinței caracteristica lui Dumnezeu. Ca ființă umană, ai iluzia că ajungi la ea, negandu-ti sentimente pe care nici macar nu le-ai înțeles bine. “Am făcut asa, am suferit, data viitoare voi face altfel”. Aceasta nu este detașare, ci neimplicare. Neimplicarea are la baza sentimentul de separare, dualitatea, căderea din Rai. Neimplicarea ne poate da senzația că ne ferește de suferința, dar fiind opusul Iubirii și al Totalității, ea ne depărtează fix de partea spirituală a ființei umane și prin urmare, ne depărtează de Dumnezeu.

E firesc să fugim. Pe toți ne-a durut crunt ceva. Un ceva sau mai multe. Ducem cu noi gusturi amare, trădări, dezamăgiri, minciuni, rușini și furii pe care nici macar nu le mai ținem minte, precum și frica sa nu se mai repete vreuna dintre ele. Dar corpul nostru le tine minte. Subconștientul le tine minte. Și când credem că le-am îngropat mai bine, ele se întorc, in minte sa ne chinuie sau in viața sa ne dispere și atunci fugim din nou la terapie, la spovedanie, fiecare pe unde poate, sa ne scape cineva cumva de suferința, intrebandu-ne, în sfârșit , “de ce?”. Pentru că nu poți înțelege o durere pe care n-o lași să doară. Pentru că nu poți uita ceva ce n-ai înțeles. Pentru că Marea Conștiință refuza sa te lase să te crezi victimă, in oricare capitol al vieții tale și, din Iubire perfectă și divină, insistă să îți arate că nu ești, că n-aveai cum vreodată să fii victimă.

Iisus a plâns. De durerea Mariei și a Martei, de dragul lui Lazăr, de Om ce era a plâns! Și de fiu de Dumnezeu ce era, după ce a plâns l-a înviat. După toate grupările spirituale care va promit lipsa suferinței, după toate cercetările și filmele care vorbesc despre supraomul care-si folosește mintea la intreaga capacitate, când va hotărâți să alegeți drumul drept, cel care trece prin Adevăr, amintiți-va asta: Iisus a plâns. Pentru că a iubit. Și când iubim mai și plângem. Dar e drumul bun, e singurul drum. Cat fugi de iubire, cat fugi de suferința, cat fugi de amintiri care dor, cat fugi de tine nu poți fi om întreg. Și doar un om poate deveni supraom.