Ți-e frica de moarte la fel cum îmi e mie frica de viață. Ne uitam la noi și ne e pustiu. Mă afund in pustiul care s-a făcut Unul. Dincolo de frica e cald și bine. A dispărut Lipsa. A cuprins-o Lumina. Eu nu mai fac nimic. Tu nu mai faci nimic. Nu mai gândesc, pentru că Știu. Nu mai simt, pentru că pot simți ce simte fiecare. Nu mă mai doare, pentru că nu mai opun rezistență. Ne e bine și ne e cald și ne suntem iubire și tot ce era neînțeles s-a transformat în acceptarea că este și curiozitatea că se întâmplă.
De ce ne-o fi fost teamă? De necunoscut? cine ne-om fi crezut sa ne fie teamă? Oare am avut noi vreodată control asupra ceva? De ce om fi insistat atâta sa suferim? Eram aici tot timpul, de ce n-om fi văzut? Îmi era frică să nu pierd ceva ce port in mine de la întemeierea veacurilor. Îți era frică să nu pierzi ceva ce ti-e dat sa duci, spre a-L sluji pe El, prin ei.
Nu putem pierde ce ne este dat să ducem. Și orice altceva nu e real, deci nu va rezista, oricâtă energie i-am da. Și orice e in Adevăr nu va pieri, independent de eforturile noastre.
Mă eliberez de frica mea cea mai mare, căci nu pot pierde ceva ce Port In Mine. Și recunosc, azi, că nu-i la mine controlul vieții mele. Suntem dependenți de Dumnezeu fix așa cum sunt copiii dependenți de noi. Și ne e teamă pentru că știm că am greșit. Și copilului ii e teamă, dar cea mai scurtă cale de rezolvare e când îi spune Mamei Adevarul și adoarme liniștit în brațele ei.
Frica de moarte e la fel că frica de viață: iluzia că avem controlul. Iluzia că putem face alegeri e rezistență la voia divină. In spatele ei e cald și bine. Și pentru că, in spatele oricărei umbre, oricărui demon e o scânteie de Dumnezeu, omul cu frica de moarte știe că are lucuri importante de făcut în viață:) Iar omul cu frica de iubire are atâta iubire de dat pentru o lume întreagă; doar că nu știe cum să o și primească înapoi:) , deci circuitul rămâne imperfect.
Sa ne fie drumul nou întru adevăr. Și sa facem ce am venit sa facem pe Pământ.
Cand eram mica, am vrut sa ajut o albina sa bea apa. Si m-am dus sa-i deschid putin robinetul. Si m-a înțepat. Si mi s-a umflat mana tare tare si m-a durut îngrozitor. Si am plans multe zile la rand si am tot explicat ca eu voiam sa o ajut si ea m-a înțepat. Au încercat ai mei cu glume, cu compasiune, eu tot voiam sa stiu de ce ma doare atat de tare – sufletul si mâna- si nimeni nu stia sa-mi spuna. Mi s-a zis inclusiv „nah, sa nu mai ajuti” , dar sufletul meu n-a vrut sa accepte asa o enormitate. M-a marcat mult intamplarea asta aparent mica. M-am retras in mine vizibil in.perioada urmatoare, am ieșit din casa mai rar. Imi amintesc ca bunica mea era ingrijorata si ii trimitea pe ai mei „sa ma caute de galbinare”. Imi amintesc ca auzeam copiii jucandu-se pe strada si nu aveam chef sa merg la ei, eu care iubesc oamenii de cand ma știu . Pe toti, fara excepție. Am continuat sa ajut fara sa mi se ceară. Uneori, mi-am luat-o de nu m-am văzut si toate s-au intors impotriva mea. Alteori a fost bine. Dar a continuat sa-mi ramana in suflet indoiala. Daca regulile universului nu sunt cum banuiesc eu? Daca ceilalti chiar pot sa faca rau, de dragul raului? Daca ce simt eu e incorect si ceilalti au dreptate? Daca… In ultimii ani, pe masura ce am reluat căutarea spirituala, mi-a venit des in minte intamplarea cu albina. Intelegeam, instinctiv, ca trebuie sa ma deschid catre lume, catre univers dar si catre oameni, ca tot ce banuiam cand eram copil era chiar Adevarul, dar tot nu-mi dadea pace albina aia. Am exttapolat la ea toate explicatiile spirituale pe care le-am primit, de la ajutorul necerut la karma si cautarea pozitivului, dar toate se dovedeau a fi, la final,.doar consolari ale minții, care hraneau egoul. Ce se intamplase, de fapt? Copilul (eu) incepuse sa primeasca sau sa preia informatii despre oameni rai si alte bazaconii. Undeva in subconstient, indoiala isi facuse un locsor. Dar neexistand dovezi, fluxul iubirii curgea liber. Ce s-a întâmplat cand albina – extrapolati voi la omul sau animalul pe care ati vrut sa-l.ajutati sau pe care il iubeati necondiționat – m-a înțepat? Programul „nu trebuie sa ajuti”, „oamenii sunt rai” , s-a activat, pentru ca si-a gasit.confimarea. E un program de autoaparare. Ce face el? Pai, blocheaza fluxul liber al iubirii, creeaza sentimentul de separare, ne tranporta intr-un univers in care suntem „in siguranță „ si… din ce in ce mai singuri. E bine, ca nu mai putem.fi raniti, nu? Nu, e ingrozitor de rau! Pentru ca cel mai rau si mai departe de Dumnezeu e sa fii singur, sa nu iubesti si sa nu-ti dai voie sa iubești, sa stai intr-o zona călduță si sigura unde pe termen lung nu va fi altceva decat nefericire. Ce m-a durut la înțepătura albinei? Tradarea? Nedreptatea? Asa am crezut…astazi stiu ca m-a durut fix Neiubirea. A mea, nu a albinei!!!:)) In momentul in care m-am simtit trădată, respinsă, nedreptățita sau nu mi s-a raspuns la iubire cu iubire, am taiat porția. Am blocat fluxul. Albina nu merita increderea mea. Oamenii din jur nu merita increderea/iubirea mea. De ce? Pai, daca nu-mi raspund la fel o sa ma doară. Ei nu, asta vrea programul sa credem! De fapt, singurul care doare e Programul Însuși. Pentru ca el opreste fluxul firesc al Iubirii si pentru o ființă umană, nimic nu e mai dureros. Rezistenta la iubire doare. Asteptarea a ceva in schimb doare. Teama ca nu vom fi acceptati sau iubiti, așteptarea ca vom fi intepati nu ne protejeaza! Ele sunt motivul suferintei! Suntem atat de minunat construiti incat alte fiinte nu ne pot rani. Nimic din ce fac ceilalti nu doare! Stiu ca e absurd, dar va rog sa ma credeți si sa experimentati! Atata timp cat fluxul iubirii curge liber prin lume, prin tine, prin si printre oameni, prin si.printre animale.si plante, nimic nu doare. Dumnezeu e acolo si inca n-am (fi) cazand din Rai… -incerc sa folosesc un timp care sa va transmita ca nu exista timp, ca nimic nu-i definitiv si ca Raiul chiar e la o milisecunda distanta… Tot ce am crezut vreodata ca ne protejeaza este insusi motivul suferintei noastre Opriți-va un pic si rugați-va – sau cereți, cum știți voi mai bine – sa experimentați doar 5 minute fara nici un program de autoapărare. Lăsați-le pe toate sa plece, pentru 5 minute. Si traiti alea 5 minute fiind atenti doar atât : la fluxul iubirii dintre voi si ceilalți – lume, planetă, mediu, galaxie, fiecare ce vreți( eu as incerca pe oameni, cunoscuti sau necunoscuți). Uitati tot ce credeati ca știți, toate barierele care va tin departe de ceilallti, de tot. Cand sunteti siguri si atenti la fluxul iubirii, faceti orice in alea 5 minute: imbratisati un strain pe stradă, faceti o declaratie de dragoste, hraniti o albină. Si daca va inteapa albina, va refuză omul sau oama, va zice strainul ca v-ati tacanit, fiti atenți sa nu intrați in autoaparare: nu blocati fluxul iubirii! Lasati-l sa curga in continuare, dinspre voi si prin voi si daca-i prea mult sau prea dureros de dulce, faceti-l mare si hraniti cu el tot orașul, toata țara, tot universul sau doar pe cineva care are mai mare nevoie. Promit solemn ca nu veti suferi. Nu aveti cum. Doar lipsa de iubire aduce suferință. Doar ceea ce ni s-a spus ca ne ofera protecție aduce suferință. Programele se vor întoarce. Sunt inca multe, puternice si extrem de active. E ok. Daca am reusit sa experimentam 5 minute fara ele, ergo fara durere, in timp vom.fi cladit calea spre o lume mai bună. Si pilda cu celalalt obraz va fi căpătat intelegerea ei reală. Albina mea…si-a dat viata in ziua aia, ea știe daca de teama sau dintr-o știință mai mare decat a noastră. Acusorul ei a ramas in pielea mea. Dar nu acul, nu mana umflată, nu tradarea sau ce am mai crezut eu atunci m-au durut, timp de 30 de ani…M-a durut dorul de iubire, de eu contopit in tot si in toate, dorul de fluxul continuu al vieții pe care, volens nolens, l-am intrerupt in ziua aia. Viața se oprește cand ne credem singuri impotriva celorlalti. Viata nu poate exista in absenta Iubirii. Ce experimentam ramane un simulacru de viață, in care sta fiecare in cutiuta lui, in care si celor dragi le dam cu porția, le deschidem usi mici catre suflet, de teama sa nu-l ia si sa fuga cu el. Deschideți larg ușile ! Doar Soarele va intra prin ele. Nu vom fi întregi până cand nu redevenim noi. Nu contează cati oameni sau cate albine iubești. Nici in ce fel raspunde fiecare. Nimeni nu poate fugi cu sufletul tău. Si cand scapi de programul care te obliga sa iubești cu porția, sa aștepți raspunsul, sa calculezi iubirea in km,mile sau centilitri, nici nu mai poti fi rănit! Pentru ca, neblocata, creste infinit, pentru toți si pentru toate. Experimentati si dati-i voie sa va raneasca. 5 minute. Si veți afla ca nu exista rană .
Observ ca, de fiecare dată cand vine vorba de folosirea capacitatilor noastre mai putin cunoscute si mai in toate mediile care studiază, intr-un fel sau altul, legile Universului, există încă o tendință nefireasca de a depăși condiția umană sau o credință adanc înrădăcinată ca emoțiile ne trag in jos, o dorință ascunsa de a ne transforma in…roboți? Inteleg, oamenii nu mai vor sa sufere. Dar tocmai pentru asta natura umana trebuie înțeleasă profund, acceptată cu recunoștință, trăită cu venerație si studiată, cu înțelepciune, din interior. Adica Traind-o!
Tristetea, fericirea, iubirea. Recunostinta, bucuria, singuratatea, atasamentul. Invidia, frustrarea, dorinta de a placea, speranta si disperarea. Gelozia, lupta de a nu pierde lumea pe care o cunosti…renunțarea, abandonarea si, in sfarsit, mirarea plina de bucurie in fața evidenței dezvaluite, uneori, prea târziu: am primit mai mult decat credeam ca e posibil! Intre toate aceste emotii se formeaza Omul. Intr-un carusel de emotii pe care incearca uneori sa le nege, alteori sa le depășească, intre lupta cu suferinta si Intelegerea faptului ca suferința nu este necesară se desfasoara si se defineste fiinta umana, in toata măreția, micimea, complexitatea si simplitatea ei. Fără emoții, Omul nu există. Toate si fiecare dintre ele il fac uman, iar fuga de emotii e chiar fuga de umanitate si de Dumnezeu.
Stiu. Au fost momente in viata cand tuturor ne-a fost greu. Cand am crezut si ne-am ranit si am.suferit. Si ne-am promis sa nu mai suferim. Si cand gasim, printr-o metoda sau alta, “cauza suferintei” – ego, atasament, dezamagire – incepem o luptă muta si surdă cu partea aceea din noi, un război pe viata si pe moarte in care, uneori, parem sa câștigăm…
Atunci cand mai vrei sa te lupti cu egoul, cere doar sa primesti iubire divina, pentru tine si pentru el. Da, chiar el. Egoul, mândria sau ce alt sentiment negativ ti-ai mai gasit tu si ti-a venit chef sa te lupti cu el. Esti avar? Foarte bine! Cere iubire muuulta pentru avaritia ta. Esti gelos? Tot așa.
Știți cum reacționează un copil care a facut o nazbatie si-l cerți sau…mai rau? Ori se ascunde furios intr-un colt, pentru a sfarsi dand pumni vreunei jucarii sau vreunui alt copil mai mic, ori, daca are mai multa libertate de manifestare, urla, țipă sau face alta nazbatie. Cam asa e si cu sentimentele. Tot un copil pedepsit, neiubit, nedreptățit sunt si ele. Și știți cat de frumos se transforma “copiii rai” intr-un mediu de acceptare si de iubire necondiționată? Pai…tot asa se transforma si sentimentele, in darurile noastre cele mai de pret, in calitatile noastre cele mai mari, in virtutile noastre cele mai trainice. Vindecand umbrele din noi ne vindecam si ne reluăm conexiunea cu Sufletul. Fara suflet nu exista Umanitate. Indrazneste sa privesti la defectele tale. In spatele lor sunt rani vechi. Ale tale sau ale omenirii intregi. Fii bun si rabdator cu ele. Priveste-le cu conpasiune deplina, dar nu te identifica. Ele nu sunt Tu. Copilul obraznic e doar un geniu ranit. Cere-i lui Dumnezeu sa te ajute sa le transformi. Si de aici incepe Magia.
FIința umana are un mecanism divin si complex. Asa cum nu poti trata un singur organ fara sa le defectezi pe celelalte, tot asa nu poti lupta cu sentimentele. Drumul acesta duce intr-un singur punct: la dezumanizare. Pentru ca fiecare sentiment, fiecare slabiciune sunt parti din noi. Pe care, surprinzator, atunci cand le acceptam cu compasiune, indiferent cat de negtive ar parea, s-ar putea transforma in cele mai mari calitati umane. Oamenii nu sunt roboti. Si pentru binele omenirii, nici nu ne dorim sa devina.
La multi ani, dragilor! Sa avem un an…Uman si Divin. Doar asa va invinge Binele.
De cand eram copil ma luptam cu un simt al dreptatii excesiv de accentuat, cu intervenit pe nepusa masa in viata oamenilor, cu luat la cearta cu profesori, urlat dupa parinti batausi pe strada si in parc etc. Stiu ca pentru asta eram eroul zilei si imi placea. Stiu ca din punctul de vedere al Iuliei, de exemplu, prietena draga si mamica de copil minunat, parcul nostru era ok pt copii cat timp faceam eu ordine cu adultii din el. Stiu ca pentru Aron a fost reconfortant sa stie ca mami pedepseste adultii care lovesc copii, indiferent cat i-ar lua si cum ar face. Stiu ca de multe ori in viata mi-a fost frica de mine in situatiile in care cei pe care ii iubesc sufereau o nedreptate sau nu erau bine tratati. Si pentru toate astea, mi-a dat Doamne Doamne un cadou zilele astea: mai intai sa imi spuna Aron ceva ce nu as fi tolerat in veci, apoi sa fiu acolo cand cineva drag sufera si sa nu pot sa intervin. Sa vreau sa ii iau apararea si sa stiu ca, daca as interveni, i-as face rau. Si sa tac. Si sa nu arat ca-mi pasa. M-am luptat cu mine si mi-a fost rau. Rau pana la somatizare. Stiti cum e, cum se rascolesc toate pe dinauntru cand curg vorbe dureroase peste omul pe care-l iubești? Si simti ca-l doare? Și ai vrea cand sa urli ca sa-l aperi, cand sa-l furi de acolo, intr-o bucatica de nor, sa-l aperi si sa-l cocolesesti ca pe un bebelus? Va spun eu: se rascoleste totul inauntrul tau. In cap, in ganduri, in inima, in suflet si in organele vitale. Si vine o doza de intelepciune, de calm necunoscut care-ti spune sa taci. Si sa nu faci nimic. Si sa te rogi pentru cel care pare agresorul si sa-i dai tocmai lui toata iubirea din lume pentru ca, intr-un mod ciudat, el, cel care agresează- ea, ca in cazul de față erau 2 femei, dar nu asta contează:)) – agresorul, zic, sufera mai tare decat toti la un loc. Pentru ca habar nu are cine e, pentru ca a fost ranit de atatea ori incat chiar crede ca doar asa e viata, ca habar nu are sa-si identifice emotiile si , mai ales, pentru ca, in universul lui limitat, totdeauna Altcineva e de vina pentru nefericirea lui. Phew…a fost greu. Cei care ma cunosc “de pe vremuri” si stiu cat de acid si categoric poate fi discursul meu in situatii de criza, poate intelegeti mai bine cat de greu mi-a fost. Dar multumesc Universului pentru lecție!
Este o vreme in viață cand ne formam personalitatea, cand ne luptam pentru dreptate, cand vrem sa schimbăm lumea. Si apoi vine o vreme cand ni se cere sa renuntam la toate astea, ca fiind tot o forma de dualitate. Sa renunțăm la tot si la toate, indiferent cat de greu ar fi si cat de mult ar durea. Sa renuntam chiar la a-l apara pe cel iubit in numele unei Iubiri mai inalte: iubirea de Dumnezeu, care cunoaste, din postura de echilibru, binele si raul. Stati, nu sariti asa, ca va explic cat de frumos pot. Si daca nu-mi iese, va astept cu întrebări. La nivel energetic, oricine pateste o agresiune are de învățat o lecție sau atrage pățania cu un scop, ca de exemplu sa iasa odata din capcana lui “nu se poate altfel”. Si cand vine justitiarul si il scoate de acolo, nu mai învață nimic. (Asta imi raspunde si la intrebari vechi de cand lumea, ca “de ce nu m-a salvat Dumnezeu din pățania x”. )
Eu nu stiu sa va explic cat de greu e pentru un justitiar din naștere, si specialist in comunicare de criza de juma’ de viață, sa TACĂ! Va zic atat: e similar cu moartea. Simte ca moare. Si intr-adevar, moare, ca ii moare un Ego, una dintre personalități: aia de se credea Fat Frumos pe calul alb sau Super Woman pe calul verde, in cazul meu. Si mândria moare odata cu personalitatea asta, pentru ca in loc sa rezolv eu problema, cu skilurile mele nenumarate, am ales sa cedez rezolvarea unei puteri mai inalte si mai îndreptățite. Adicatelea, sa ma rog. Si ghiciti ce? Dupa 24h tot rau imi era. Pana cand m-am prins ca nu ma rog cum trebuie! Ca iubirea necondiționată nu e sa te rogi pentru cel pe care-l iubesti deja, ca e parte din tine si ești ma-sa de l-a făcut, in cazul de față. Pai, nuuuuu…ca asta e simplu! Testul de iubire e sa te rogi pentru agresor. Sa te rogi atâta pana cand il faci pe el parte din tine, cu neputintele si cu nefericirile lui, pana cand compasiunea ta il cuprinde si il.imbratiseaza cu totul, intr-o iubire fireasca, intr-o intelegere completă, intr-o lipsa de resentimente si de judecată pe care doar intelegerea mai inalta le poate aduce. Si de-abia atunci nu mai doare.
Toti am fost agresori si agresati in viața asta. Uneori fara sa ne dam seama. Uneori ranim cu un cuvant mai mult decat o fac altii cu un pistol. Important e sa ne asumam ca am fost si suntem si una si alta, sa cerem ghidaj, iubire si intelegere si sa pricepem ca oamenii nu sunt atat de diferiti unii de altii. Sunt doar pe niveluri diferite de intelegere.
Si ca sa nu credeti ca m-am transformat in vreun sfant intrupat, sa stiti doar atât: demult nu m-am mai luptat atât cu mine. Am trecut prin toate starile: dorinta de a disparea agresorul, vinovatie ca nu am intervenit, furie pe mine insami ca nu am intervenit, amintiri de toate felurile si din toate timpurile. Si in situatii de acest fel mintea nu poate rezolva nimic. Doar încurcă. Asa ca raman meditatia si rugaciunea. Pentru cei implicați, pentru tine insuti si, in final, pentru toti oamenii. Si daca v-au infuriat bucati din acest text, mai cititi odata incercand sa respirati mai rar si sa intrati in alfa. Si daca tot nu merge, întrebați si răspund:)
Să crezi in celalalt, ca poate înfăptui Binele. Indiferent prin ce perioada trece, ce demoni ii vin in minte si in viață, ce convingeri fataliste despre viață pare sa aibă, cred ca cea mai frumoasă dovada de Iubire, umana si divină, cel mai bun Dar din credință pe care i-l putem face cuiva drag, este sa credem in el, in puterea lui de a alege si de a înfăptui Binele, indiferent prin ce perioada pare sa treacă.
Sa crezi in celalalt e o calitate ne-umană. Pentru ca, pana la urmă, presupune sa înțelegi ca ceva rău se poate întâmpla, sa observi ca drumul celuilalt o ia pe de-alaturi, sa lasi la o parte orice urma de mândrie , care te poate face sa insisti pe “fa ca mine/ eu te iubesc si iti vreau binele/ tu chiar nu vezi ca e greșit? Etc” , sa iti aduni toata compasiunea pe care ai invatat-o vreodată, ca sa spui doar ” înțeleg ca iti e greu. Voi fi aici oricand vei avea nevoie”, si cu inima plina de iubire , avand imaginea pe care o stii tu despre cel drag, sa Abandonezi tot amalgamul ăsta de sentimente , cu o credință infinită, în Dumnezeu si in potentialul celui drag, urland Universului un singur cuvânt : “cred”!!!!
Cred ca va alege Binele pentru ca stiu cine este , in adancul sufletului. Si rugaciunea mea va cântări mai mult decat o mie de cuvinte și sute de fapte prin care puteam sa ajut.
Binecuvantate fie prieteniile, iubirile, casniciile si relatiile părinți-copii care se desfășoară așa. Pentru ca Așa este Calea Iubirii. Si doar așa aratam respect, credință si iubire reală (=neposesiva).
P.S.: Mi s-a tot reproșat ca nu mai e clar daca vorbesc despre copii sau despre adulți, atunci cand scriu. M-am oprit pentru o vreme, sa ma gândesc. Si revin azi, mai sigură ca niciodată: nu e nici o diferență! Unii dintre noi avem norocul imens sa învățăm iubirea, credința si corectitudinea de la copiii noștri. Altii le învață altfel. Dar relațiile interumane sunt la fel: cu sau fără divinitate, cu sau fara spiritul christic, iubirea divina sau cum vreti voi sa-i spuneți, dar doar acestea sunt opțiunile. Daca vrem sa învățăm sa iubim corect, neposesiv, neconditionat- care a devenit atat de la.moda ca si-a pierdut sensul- , atunci nu vor mai fi diferente intre relatiile noastre, caci tatăl, fratele, iubitul, prietenul si copilul /mama, sora, iubita, prietena si fiica vor avea parte de aceeasi iubire pură, neviciata, care nu vrea nimic, nu așteaptă nimic, dar Crede totul, tot ce e mai bun si mai frumos despre celălalt, indiferent de circumstanțe. Dincolo de mintea noastra condiționată si chinuita de neputințe, Iubirea e de un singur fel. Iar acel fel nu este uman. Si in ea se pierd așteptările, dar se păstrează Credința. Se pierde posesiunea, dar se pastreaza întregul. Nimeni nu e al meu, dar toți sunt parte din mine. In Universul perfect pe care încă mai putem sa-l alegem, sufletul nostru vede doar binele din potentialul celuilalt, si se roagă pentru el intr-un abandon total, nesperand nimic dar avand știința ca va fi bine. Pentru ca Acolo, Totul este intreg si perfect deja.
Ni se spune de cand suntem mititei sa iertam, sa iubim, sa intoarcem obrazul celalalt. Uneori facem asta, alteori ne infuriem cumplit doar cand auzim vorbele astea. Sunt supărat. Cum pot sa iert? Nu pot sa iert acum. E ok, nu trebuie sa ierți cand nu simți sa ierți. Iertarea e un drum lung si ea incepe cu acceptare. Accept ceea ce simt. Sunt furios. Si as fi vrut sa-ti spun ca m-ai rănit. Si pentru ca nu pot sa spun, sentimentele nenumite din mine se ascund, se transforma si se amesteca intr-un amalgam nedefinit, in care binele si raul se bat penrru supremație si nimeni nu câștigă.
Iertarea începe, si ea, de la Adevăr. Si adevarul incepe de la Tine. “M-a suparat x” e un semiadevar. Hai sa cautam sub el. Formula magica este ” ceea ce a spus sau a facut x ma face sa ma simt dezamăgit/neînțeles/ nevaloros/neiubit etc. De fiecare data cand va supăra cineva sau ceva, aplicati aceasta formulă. Reformulati asa. Mai intai pentru voi înșivă. Apoi, intr-o zi, poate veti reusi sa spuneti cu voce tare. In loc sa intrati intr-o nesfarsita lupta cu “da, dar si tu ai gresit/ da, dar x e prost”, reformulati. “Ceea ce spui ma doare. Ma face sa ma simt inconfortabil. ” Si continuati cu cr simtiti de fapt.
Totul e despre tine. Despre cum te face sa te simti ceva, cineva, un cuvant sau un fapt. Da-ti voie sa simti. Nu sunt parti rele înăuntrul tău, crede-ma, sunt doar parti nescoase la lumină. Si lumina este adevarul. Ai voie sa simti orice simți. Ai voie sa spui tot ce simți. Fără sa ii ranesti pe ceilalți.
Si asa apare al doilea exercițiu. Am înțeles , esti suparat pe cineva. Si eu sunt enervanta cand spun sa cauti in tine, ca problema ta la ora asta e Cineva. Hai sa-l luam pe Cineva la o discutie imaginară. Inchide ochii. Imagineaza-ti ca sta in picioare, in fata ta. Si vorbește-i. Aici e o singură regulă. Fiecare propozitie incepe cu “as fi vrut sa-ti spun”. Spune. Urlă. Acuză daca tii neapărat. Dar “as fi vrut sa-ti spun” implica faptul ca nu mai esti langa mine. Si atunci cand ajungi sa spui lucruri dureroase, te vei opri. Vei vedea ca multe dintre ele nu mai contează. Vei reprioritiza. Ia-ti timp. Spune cat vrei. Pana cand nu mai doare. Pana cand vorbești despre tine, nu despre celalalt. Apoi iartă. “Te iert acum pe tine si ma iert pe mine. Te eliberez. Iti dau inapoi puterea pe care ti-am luat-o si imi iau inapoi puterea pe care am uitat-o la tine.”
De ce? Penrru ca asta faci cand acuzi. Il faci pe celalalt creatorul vietii tale. Ii dai voie sa te agreseze. Ii dai voie sa conducă. Unde iti e gandul, acolo iti e energia. De fiecare data cand judeci, oferi puterea ta altcuiva. Iti vrei puterra inapoi? E si aici o formula magică! Renunța la judecată! “De azi înainte, încetez sa te mai judec”.
Ce se întâmplă cand ne luam gandul de la altii si ne uitam la noi? Ne împuternicim. Ne apropiem de adevăr. Ne domolim.
Lucrurile nu se intampla intotdeauna cum vrem noi. Pentru ca forțe mai inalte vad mai departe de varful nasului si ne vor binele suprem. Noroc cu ele 🙂 Si asa ajungem la urmatoarea etapa a iertării. Cea in care multumim. Da, multumim! Multumim pentru experienta neplacuta din viata noastra si ne rugam sa intelegem ce a vrut sa ne învețe. Ne rugăm sa integram lecția corect si prefect, ca sa nu se mai repete.
Da, drumul spre fericire trece prin Iad. Dar cand il înțelegi, vei inceta sa mai acuzi. Si de aici inainte incepe de-abia iertarea. “Ma iert pe mine ca am păstrat in subconstient parerea asta proasta despre mine. Si ii multumesc lui x ca a venit in viata mea sa mi-o arate. Ma iert pentru cat sunt de mic si de neputincios, pentru cata energie am consumat acuzand si judecând, ma iert pentru fiecare zi in care nu am reusit sa accept ca, daca ceva nu s-a întâmplat cum am vrut eu, înseamnă doar ca nu era in drumul meu.
Exista o parte in noi care vrea sa acuze. E ok, are si ea dreptul… Exista o parte in noi care vrea sa cedeze puterea altcuiva. Dar ghici ce? E aceeasi parte care vrea sa fie iubita mai mult decat oricare, care vrea “sa aiba cineva grija de mine”, “sa-mi spuna cineva ce e bine si ce e rau”. E greșit? Pai…nu e greșit. Gresit e sa ne luptam cu ea. Caci Cineva are tot timpul grija de noi, Cineva ne spune tot timpul ce e bine si ce e rău. Doar ca acest Cineva stie ca suntem mai puternici decat credem. Si ne iubește infinit. Ne iubește atat de mult, crede in noi atat de mult incat ne da voie sa greșim. Si ne trimite sanse infinite la îndreptare.
Cu fiecare om pe care il iertam, iertam o parte din noi. Una pe care o uitasem, dar care sta acolo, trista si ascunsă, dornica sa fie vindecată.
Cu fiecare om pe care invatam sa il iubim, mai ales dupa ce ne-a greșit, iubim o parte uitata din noi. Si de fiecare data cand facem asta, Universul nostru se lărgește. Si inima noastră e mai mare si mai capabila de iubire.
Cateii nu judecă, nu se simt vinovați, nu se cred centrul universului. Drept urmare, se multumesc sa Fie. Si sa iubeasca. S-a întâmplat de trei ori săptămâna asta sa le spun parintilor, in diverse situații: “Luați-i un câine!”. De fapt, e un sfat pe care l-am primit si noi, ca proaspeți părinți complet adormiți, de la minunatul profesor Colceag. Citez din memorie: ” Luati-i un câine. E mult mai rapid in reacții decât voi doi si va intelege copilul mai bine decat voi doi.” Adicatelea, ne-am cam suparat atunci, dar asa era: eram doi tampiti prinsi in ego care, in loc sa aprecieze Darul divin pe care il primisera si sa se straduiasca sa afle care-i e Drumul puiului de om si cum sa nu-i franga aripile, venisera sa se vaicareasca, practic, ca pustiul de nici doi ani nu face ce spun ei. “Nu reusim sa-l convingem sa se îmbrace! Se supără din orice! Face numai ce vrea el! Vrea sa ne jucam tot timpul! Refuza sa respecte programul! Nu aude cand ii cerem ceva! Sa repare cineva copilul, ca-i stricat. Deja toata familia ne spune ca nu-i normal!” Cam astea erau problemele noastre cand Aron inca nu implinise doi ani. Si desi incepusem sa banuim noi ce minune se ascunde acolo, cata iubire si cata renuntare a venit el sa ne învețe, am cedat presiunii din jur si am incercat sa impunem educatia. Si in doar cateva luni, evident, copilul refuza sa mai asculte doi nebuni, deja nervosi, care incercau sa-l dreseze. S-a ascuns, pentru o vreme, in el – si la propriu, se ascundea pe sub mese – așteptând, calm si iubitor, exact ca un cățel, sa ne trezim. Sa-l întrebam de ce a venit pe lume, ce vrea sa ne învețe si, mai ales, cum sa renuntam la a ne mai face voia. A noastră, a bunicilor si a celor din jur. Si, calm si cu blândețe sau dur si taietor, cu boli, plansete, isterii si “insubordonare”, desi nu i-am luat un cățel, ne-a doftoricit pe fiecare in parte cu medicamente pentru suflet: pe mine cu rabdare, pe taica-su cu renuntarea la a mai pune pret pe obiecte, pe bunici cu binecuvantarea de a sti ca nu conteaza ce spune lumea. Si dupa ce a curatat el terenul, a venit surioara lui sa ne predea Dragostea de Viață. Bucuria de a face orice, rasul zglobiu si dezinvolt de dimineata pana seara, plansul instant la cea mai mica suparare, pupicii de împăcare. Ne-a invatat Aida ca toate sunt parte din viata si ca nimic nu e mai sincer si mai frumos, mai simplu si mai adevarat, decat sa exprimi ce simti, asa cum simti, in fiecare moment din zi. Pentru ca apoi sa uiti si sa te bucuri sau sa plangi de urmatorul moment, legat de marele cerc al vietii si nelegat de nici o opreliste, in acelasi timp.
Luati-le căței, daca puteți. Dar mai presus de orice, observati-i. Invatati sa -i ascultați. Vedeti cine sunt si ce vor. Observati cu mandrie ca sunt diferiti de voi. Observati si stergeti cu grija tot ce ati proiectat ca vor fi. Si lăsați-i sa fie Ei, chiar daca noi am uitat cum se face asta. Si invatati de la ei Fericirea, Adevarul si Comunicarea nemijlocita. Copiii nostri nu-s ai nostri. Am venit doar aici inaintea lor ca sa le netezim calea. Si ei au venit sa ne aminteasca ce am uitat. S-ar putea sa doara sa redevenim noi, dar merită! Nu mai opuneti rezistenta, caci oricat ar durea, calea lor e mai aproape de Adevăr.
Te sarut cu ochii. Si parca ai simtit ceva, ca o adiere usoara de vant. Mangai usor,in gand, aerul din juru-ti, sa-ti fuga întristarile, sa-ti fuga iluzia singuratatii. Nu esti singur. Niciodata nu esti. Vezi? Parca te simti un pic mai bine. Iti sarut pieptul, in dreptul inimii, sa se topeasca toate dezamagirile pe care.le -ai ferecat acolo. Ai simtit? Parca ma ajuta un inger. Iti sarut ochii, ca sa plang eu lacrimile care tie iti raman mereu in gat. Si, cu fiecare dintre ele, regrete si pareri de rau si furie fata de tine insuti pleaca valuri-valuri, se topesc in valurile marii la apus de soare. Lasa-le sa plece. E timp sa alegi si pentru tine.
Un pescarus si-a udat aripile in mare si a zburat mai departe. Doi pescarusi zboara impreuna spre inalt. Si toata familia lor se bucura pentru ei. Ii auzi cum se bucura? Universul intreg se bucura pentru ei.
Te sarut cu ochii mintii, centimetru cu centimetru, pentru fratele, copilul, bunicul si iubitul, invatatorul si invatacelul, de acum si din toate timpurile. Esti toti, niciunul si fiecare dintre ei. Nici nu conteaza. Te simti mai bine? Asa-i ca-s magice sarutarile in gand? Putin le pasa de timp sau de spatiu. Le pasa doar sa fii fericit.
Asa e “mantra” mea de azi: multumesc ca sunt in locul meu. Contine multe: constientizari, programe vechi proaspat sterse, ani intregi de suferinta auto-creata, experiente multe si urate in care am actionat crezand ca nu sunt suficient de buna, de frumoasa, de desteapta…35 de ani in care nu mi-am dat voie sa fiu Eu si in care am dus o lupta continua cu mine însămi : a ma autoeduca, a ma plia pe modele, a fi copilul perfect, mama perfectă, o doamna impecabilă, un sef corect, un partener de cuplu pe care te poti baza. Nu exista sefi corecți. Nici mame perfecte:)) Exista oameni care isi dau voie sa fie ei insisi si oameni care urmeaza modelul ce li s-a dat. Si uite asa, urmand modelul, lasandu-ne sa fim “educati”, ne departam, pe zi ce trece, tot mai mult, de noi insine. De la “da-i si copilului jucaria ta, asa e frumos”, “pup-o pe doamna, ca ti-a adus bomboane” etc, trecem, pe rand, prin fiecare etapa a vietii, primind unul sau mai multe modele de comportament si incercand sa le imitam. Ia sa vedem, le recunoasteti? “Nu sari in balta ca te murdaresti”. “Uite ce cuminte e Corina. O s-o iau pe ea acasa sa fie copilul meu”. Ce nota ai luat? Gheorghe a luat mai mult decat tine?” “Nu e frumos, mama, rade lumea”. “Esti domnisoara. De-acum nu mai poti asa sa sari de gatul oamenilor si sa-i pupi cum vrei tu” (aici inca ma revolt, deci simt nevoia sa precizez pe loc: Ba pot! Ca-mi sunt dragi oamenii si toti, fara exceptie, au nevoie de pupaturi, imbratisari si efuziuni sentimentale:). “Draga, rade lumea. Nu se face asa. Daca iti place un baiat trebuie sa nu-i arati niciodata ca il placi. Uite la x cat e de indiferenta si cum roiesc toti in jurul ei”.
Aici nu ma mai revolt, ca stiu ce vreau: nu vreau sa roiasca oameni fara suflet in jurul meu. Vreau sa ii spun barbatului pe care il iubesc, clar si răspicat, in fiecare zi din viata mea, ca il iubesc si ca imi e drag. Si aici te iubesc inseamna ” multumesc ca sunt eu, multumesc ca esti tu, multumesc ca imi dai voie sa fiu slaba si neputincioasa cand ma simt asa, multumesc ca sunt libera, multumesc ca esti liber, multumesc ca suntem si ca ne suntem. Te iubesc inseamna ca te port in suflet, ca ma porti in suflet, ca ma rog in fiecare zi sa-ti fie bine si sa fii fericit si mai ales ca nu voi face nimic niciodata sa imi simti lipsa, sa imi arat superioritatea, sa creez dependenta, sa te fac sa ma doresti. Te iubesc inseamna “am invatat sa ma iubesc pe mine iubindu-te pe tine si, asa fiind spus, al meu “te iubesc” nu are trecut si nici viitor. Si in prezentul in care inima mea e mare cat un soare, fericirea scalda muntii din jur iar lacrimile de recunostinta inunda marea. Si zi de zi, clipa de clipa, nu uit sa multumesc ca Sunt, pe pământ si in cer, in suflet si in gand, in ochii mei si in ochii celor dragi.
Sau, peste ani, “sfaturi” pentru femei maritate, soptite pe furis de bunica in timp ce decojea mazarea: “sa nu stai niciodata despuiata in fata lui”. “Sa zici ca el si sa faci ca tine”. “Ia-l, maica, cu binisorul, ca barbatul nu stie multe. Acu pleaca si se duce la alta”.
Ce vrea sa insemne asta? Ca o relatie de iubire e o vesnica stare de alerta, de cucerire, de care pe care. Hai sa stergem programele astea, ca nu duc nicaieri. Se va duce la alta daca asa e Planul si tu nu vei fi apucat niciodata sa te bucuri. Sa spui “te iubesc”, sa umbli dezbracata, sa iti scoti un cos de la radacina firului de par, sa-ti mangai zambind cicatricea de la cezariana si sa-l lasi sa vada, cu bucurie si recunostinta, cu dragoste pentru corpul tau invingator, vergeturile lasate de ultima sarcina. Nu vei fi apucat niciodata sa Fii, sa traiesti in Acum, sa-l lasi sa fie Darul, sa te simti mare cat universul intreg si micuta cat o nucă , ambele in acelasi timp.
Si, uite asa, fara sa vrem si fara sa știm, de cand ne nastem ni se spune ca nu stim nimic, ca adevarul e intotdeauna pe la altii prin ogradă si ca parerea altora despre tine, de la mama la copii, iubiti si sefi, este ceea ce te defineste. Ei bine, aici incepe Adevarul: cand afli ca nu este. Parerea mamei mele despre mine nu defineste cine sunt. Defineste doar parerea ei despre ea, neindurarea ei cu ea însăși , iar aceasta, dragii mei, este departarea de Dumnezeu. Cand alegi sa fii cum vor altii ca sa te simti iubita si acceptata, incepe drumul spre Iad. Si, dupa cum stiti, e plin de compromisuri si de intentii bune. Vreti copii fericiti si liberi? Pai straduiti-va sa aflati cine sunt cu adevarat. Si apoi iubiti-i asa cum sunt! Lideri sau dornici sa fie condusi, atenti sau neatenti la detalii, flexibili sau incapatanati, cu respect sau cu indiferenta pentru lucrurile care voua va plac, asa sunt ei! Si aia, tocmai aia, partea aia care va enerveaza pe voi cel mai tare si pe care incercati sa “o educati” e posibil sa fie calitatea lor cea mai mare, Darul divin cu care au venit in lume. “Nesimtirea” e posibil sa fie Rabdare, “prostia” e posibil sa fie Bunătate, sinceritatea care va deranjeaza e posibil sa fie Iubire. Copiii vostri nu va judeca! Voi de ce ii judecati?
Absolventul de Litere din mine e un pic deranjat de directiile diferite in care a luat-o acest articol. Ar vrea sa-l refacă si sa scrie două, ca-s doua subiecte diferite :)) Dar azi nu se va intampla asta. Retineti doar atat:
De cate ori ne supara ceva la copiii nostri ne-a binecuvantat Dumnezeu cu sansa de a cauta in noi
De fiecare data cand vrem sa schimbam ceva la altii suntem cumplit de departe de Adevar
De fiecare data cand ne luptam cu noi – si cu altii- vom pierde
De fiecare data cand ne dorim, chiar si intr-un gand fugar, sa fim in locul altuia, vom primi. Si nu ne va placea
De fiecare data cand dam sfaturi copiilor, incercand sa ii protejam de durere, ii departam de Dumnezeu
De fiecare data cand nu reusim sa spunem “te iubesc”, cand punem frâna sentimentelor, punem frana vietii. Si, oricat de reala ar parea iluzia noastră, de fapt Am Ales nefericirea.
Multumesc ca sunt in locul meu! Iti multumesc mama, iti multumesc tata, le multumesc tuturor sufletelor care au trecut prin viata mea si care m-au învățat, pe calea ușoară sau pe cea grea, lectia asta. Sunt mama si copil, iubita, sora si mireasa, toate in acelasi timp. Ma simt des neinteleasa, neacceptata asa cum sunt, neiubita. Imi doresc des fericire suprema, acceptare si dragoste. Si e ok, toti oamenii isi doresc asta. Dar relatia frumoasa care se construiește este a mea cu mine. Ma descopar in fiecare zi si accept tot ce descopar ca Dar, nu ca pedeapsa. Ma iubesc pe mine cu fiecare neputinta, cu fiecare slabiciune pe care o descopar si doar asa invat, pe zi ce trece mai mult si mai bine, sa ii iubesc si pe ceilalti la fel: fara asteptari si fara conditionare. Si ma uit la minunea care se naste din acceptare si din iubire si multumesc, cand adorm si cand ma trezesc, pentru ca Sunt. Si azi si mereu, “te iubesc” va fi mereu despre mine. Si doar asa cei din jur vor primi fix ce trebuie si cat trebuie. Eu sunt Loredana si ma iubesc si ma accept asa cum sunt. Si imi doresc langa mine oameni liberi, care sa aiba deschiderea sa spuna la fel, pentru ca uneori si mereu, indiferent cat de mare si de puternic ar fi Soarele din tine, e la fel de frumos sa primesti simplul si sublimul “te iubesc”, atunci cand inceteaza sa mai fie o vorba aruncata in vânt. “Te iubesc” de la un om care stie ce e iubirea valoreaza cat cerul si pamantul la un loc. Incepeti cu copiii. Cei mai mici stiu.
Sa ramai mereu in adevarul tau. Sa traiesti cu bucurie si cu credință , ca totul poate fi asa cum iti doresti, ca Viata e frumoasa si ca e datoria noastra sa fim fericiti. De cam atat ai nevoie ca sa ai grija de sufletul tau. Si al altora.
Dar cand suntem fericiti? Pai, cand trăim propria misiune, cand tot ce facem si ce spunem are sens, cand Universul nostru se umple cu Vase (cu oameni adicatelea) gata sa primeasca iubirea noastră, cand nu ne împărțim, nu ne consumăm energia in 7 direcții, cand viata noastra e plina de Iubire. Si asta inseamna si ca suntem inconjurati de oameni care ne inteleg, care ne iubesc orice am face, oameni fata de care nu avem secrete, oameni de care nu ne e frica sau pe care nu ne e teama ca i-am putea rani.
Si asta ma aduce la subiectul de azi: care e granita intre a trai mereu in adevarul tau si a avea grija sa nu ranesti alte suflete? Pare destul de fin subiectul, nu? Daca ii spun nevestei ca am inselat-o e de bine sau e de rau? Daca ii spun prietenei ca nu ii sta bine rochia e de bine sau e de rau?
Diferența numarul 1 sta in iubire. Iubirea adevarata, calauzitoare, ma va ajuta sa gasesc cuvintele potrivite pentru a spune adevarul meu fara sa rănesc. ” Vrei mai bine sa-ti iei azi rochia verde, iubito? Si in schimb iti promit ca vom tine regim împreună saptamana viitoare pana cand ne vin perfect hainele de acum 3 ani”. Si, cu o imbratisare sincera, am rezolvat. Observati ce am facut? Am evitat negatia, am dat direct soluția si cand a venit vorba de ingrasat m-am inclus si pe mine in ecuație, astfel incat prietena va fi mai mult decat fericită. Am spus cu iubire. Fara sa judec. Si sigur si mie mi-ar prinde bine niste kilograme in minus:)
Cand vine vorba de inselat nevasta, se schimba un pic discutia: cu ce o ajută ? Ce fel de persoana e? E sigură pe ea sau nu prea? E fericita in relatia noastră? De ce ar vrea sa știe? Ca sa ii confirm că nu e singura care simte ca nu mai merge ceva pe undeva? Asta ar fi raspunsul ideal. Atunci am dat dovada de empatie si de iubire, am ajutat-o. Dar multe altele ( ca sa ma simt eu mai bine, ca daca afla singura nu stiu ce facea, pentru ca asa am stabilit sa spunem tot…) sunt doar moduri de a rani celalalt suflet. E nedrept, e grosier, e mundan sa spunem ceva doar de frica de a nu fi prinsi. Inseamna si ca nu avem incredere in celalalt si ca de fapt actionam preventiv, din frica. Si atunci o sa avem mereu contraraspunsul: “pai nu mai tii minte ca ti-am zis?” Adicatelea ti-am mentionat asa, pe fuga, in timp ce ieseam din casa, ca o sa meargă si prietena x cu mine la munte. Calculat de pe fuga ca sa nu ai timp sa raspunzi. Calculat de pe fuga ca sa nu ai timp sa constientizezi ce simti. Si calculat de pe fuga ca sa fiu in siguranta, chiar dacă sufletul tau nu mai e.
Intr-o relatie ideala nimic nu are legatura cu controlul. Nevasta nu-ti va striga niciodata nimic, pentru ca nu asta e relatia dintre voi. Nu va cauta “argumente sa te aiba la mână” si va aprecia daca vei omite un adevar care o doare. Intr-o relatie ideala cei doi nu se poseda unul pe altul, se completeaza. Si atunci vei spune ca ai pus de o escapada – sau o relatie serioasa, whatever – doar daca ai nevoie de sfaturi, doar daca vrei sa discuti cu cel de langa tine despre asta, doar daca ai dubii sau vrei o parere. Caci, se presupune, cel de langa tine iti e in primul rand cel mai bun prieten. Altfel, daca deschizi gura doar ca sa bifezi, ti-as sugera sa taci.
Diferenta numarul 2 sta in credință
Daca tu crezi de-adevaratelea in drumul tau, in calea pe care o ai de construit, daca vezi clar si limpede unde trebuie sa ajungi, atunci vei gasi cai blande de a spune adevarul. Si in timp, daca iti iese asta, toate celelalte se vor alinia: oamenii care au nevoie sa-i minti vor pleca, “prietenii” care te-au condiționat subtil sa traiesti in frică (“nu stiu ce m-as face daca m-ai insela”, “Doamne, simt ca mor numai cand ma gandesc”, “nu cred ca m-as putea controla daca as afla” etc), vor iesi si ei, pe rand, unul cate unul, din realitatea ta. Da, aia in care ai decis ca nu mai spui minciuni, ca te ranesti pe tine!
Diferenta numarul 3 sta in intenție
Intentia ta de a nu rani alte suflete nu trebuie sa se transforme in frica. Pentru ca altfel, iti vei frana, practic, toate deciziile de viață. Intentia ta de a nu rani alte suflete se va intalni, la un moment dat, cu intentia de trai in adevar si atunci si aceasta dualitate, ca toate celelalte, se va autoanihila. Cand se va intalni? Pai…cand vei intelege ca, de fapt, cel mai ranit dintre toate sufletele e al tau! Ca nimeni si nimic nu-l va putea multumi, nu-i va putea ostoi durerea si cautarea, in afara iubirii si adevarului.
Si atunci, vei avea imaginea de ansamblu. Atunci vei intelege de ce cele doua intrebari de mai sus isi pierd sensul, de ce atasamentele sunt mai mult decat vor sa para, de ce nimeni nu apartine nimanui si, mai ales, de ce ai cazut intr-o alta Iluzie: aceea ca ceilalti nu se pot descurca fara tine. Atunci cand te vei uita de sus vei vedea ca pe oamenii pe care nu ai vrut sa-i ranesti i-ai ranit cel mai tare, ca protejandu-i i-ai tinut din drumul vieții și, cu riscul sa ma repet, ca cel mai tare te-ai ranit pe Tine.
Si tot ce ai pus, si tu si altii, in calea sufletului tau, au fost …doar Iluzii.
Crestem Magicieni 