De ce iubim curvarii

Mi-a rămas în minte o frântură de text citit zilele trecute. “Iadul e plin nu de suflete rele, ci de suflete care au fost amăgite într-un fel sau altul”. Seamănă cu celebrul “drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, nu?

M-am gândit apoi că ne facem viața mai ușoară daca aflam minciuna principala cu care am fost amăgiți, la fiecare dintre patimi. Așa că va urma o serie de articole …despre patimi. Nu ca să facem oda neputințelor noastre, nici că sa ne găsim scuze, ci ca să stăm drepți intru Hristos și să ne rugăm să ne îndrepte spre bine, nemaifugind de durere și nemaiacceptand minciuna.

Astăzi, despre minciuna din spatele patimii curviei. Că tot mă întreb de o viață întreagă ce e atât de interesant la un bărbat curvar de toate femeile vor să îl salveze, de li se umple inima de duioșie la adresa omului care le umilește, pe care nu se pot baza și care nu-și poate tine pantalonii pe el.
Femeia, dragii mei, oricât ar fi ea de tânără sau de bătrână, are in ea o mamă. O mama care simte durerea celuilalt suflet și care vrea sa dăruiască iubire până la sacrificiu sau până la vindecare. In schimb, de cele mai multe ori în astfel de cazuri, tocmai ea, femeia, ajunge să rămână cu inima închisă, cu ceea ce psihologic numim “feminitate toxica”, cu imposibilitatea de a mai iubi și, mai mult, cu o trauma atât de mare încât o da mai departe propriilor fii. Cum? Prin îngăduința. “E in regula, mamă, așa fac toți bărbații, nu e vina ta. Tu sa nu fii prost și să suferi. Lasă, că mama e mereu langa tine.” Mama care a suferit a devenit de acord ca și nora ei sa sufere, numai nu cumva să piardă dragostea odorului, căruia i se permite orice numai să fie pe aproape, așa cum tatăl său bunicul lui n-au fost. Încetați cu prostiile. Asumați -va suferintele. Asumați -va rolul de soții și de mame de-adevăratelea. Permisivitatea nu e iubire. E doar frică. Spuneti-le când greșesc. Nu mai tolerați să-și rănească sufletele, căci veți răspunde. De dragul unui confort mental pe pământ, le permiteți celor dragi, îi încurajați să își piardă sufletele. Spuneți-le când greșesc. Cu blândețe și cu fermitate. Rugati-va pentru ei. Și pentru voi. Și pentru ce păcate o avea neamul vostru întreg. Dar nu mai tolerați ca cei dragi să-și rănească sufletul. Asta nu e iubire, e minciună!

Și care e minciuna, care e frica din spatele oricărui om căruia nu ii e de ajuns soția lui? Exact cea pe care au perpetuat-o mama și bunica, tata și bunicul. Că doar nu degeaba s-au atras unii pe alții. ” Mi-e frica sa nu rămân singur. Mi-e frica sa nu mă iubească nimeni.”
Frica asta, când o recunoaștem, când o plângem in rugăciune, când Îl chemăm pe Hristos s-o aline, e reală, e adevărată, e proprie ființei umane. Nu e nimic greșit, nimic rușinos în ea.

Când, in schimb, ne e frică de frică, n-o recunoaștem, n-o plângem, nu cerem cu lacrimi vindecare, există și calea mai ușoară. Atunci vine Michiduță cu “o soluție rapidă”, in stilul lui caracteristic. Pai, de ce mai să îți fie ție frică? Uite, fă-ți backup. Te ajut eu. Ți-e frica sa n-o pierzi pe aia de acasă? Că uneori o superi și pare să fie la capătul răbdării? Ia-ți o amantă! Tot îți mai e frică? Mai ia-ți una! Și tine și câteva căldicele așa, sa ai de unde o lua de la capăt când ai nevoie. Ești bărbat, mai, nu ai voie să îți fie frică!”

Și uite așa, bietul om cade în plasa neputinței lui bine ascunse, și din dorința firească a sufletului lui – de a fi iubit, ca orice om – , ajunge să își bată joc de el și de ceilalți, fără să aibă vreodată intenții rele, din dragoste de oameni, din fuga după dragoste, fără să-și dea seama că , de fiecare dată, se depărtează tot mai mult de ce vrea, de ce are nevoie cu adevărat.

Asta simțiți, dragele mele. Și e real. Dorința sufletului e curată. Și voi tânjiți după iubire. Și sufletele se atrag. Dar calea e greșită. Nu putem ajunge la adevăr prin minciună și nici la Dumnezeu pe scurtătură. Mai bine ne uitam la neputința asta, la tânjirea asta adâncă, oricât ar fi ea de dureroasă, ne-o plângem și ne rugăm pentru iertare, pentru vindecare, pentru curajul de a reveni în adevăr, oricât de dureros ar părea el. Nu ajutam pe nimeni cu un plasture când rana necesita operație. Și nu salvăm pe nimeni atâta timp cât în centrul vieții noastre ne aflam noi, sau se afla copilul, sau se afla bărbatul. Cât timp in centrul vieții noastre nu se afla Hristos, nu ajutam pe nimeni. Cât timp nu plângem neputința asta cu lacrimi multe și nu ne rugăm pentru vindecare, perpetuam un rău prin intenții bune. Și suntem martori pasivi la pierderea de suflete. Suflete păcălite, suflete dornice și demne de iubire, suflete frumoase, care nu știu calea.

P.S.: Nu, nu ești tu cea care îl va salva. Decât dacă stai la tine acasă, nu la el în pat și te rogi pentru el. Altfel, nu ai ce salva. Nu pentru că nu ai tu destulă iubire, nu pentru că nu e el un suflet minunat, ci pur și simplu pentru că nu e conștient că el caută iubire. Deși vrea iubire, el caută backup. Și cât timp nu e conștient de ce caută, nu poate găsi nici dacă i se toarnă iubire cu polonicul pe gât. Deci nu te amăgi. Nu ești tu aia. Nici un om nu este. Tu roagă -te mai bine pentru tine, să recunoști rana ta de neiubire. Și pentru ai tai copii, când o să-i ai daca nu-i ai, sa nu transmiți modelul mai departe.

Dincolo de glumă, căci sunt foarte serioasa azi, sa ne rugam Maicii Domnului pentru vindecarea lor și a noastră, pentru că nu știu familii care sa nu fi avut macar un exemplar.

Îți dau voie să mă iubești

Știți cum ne văicărim toți că am ajuns in relații nepotrivite? Că nimic nu merge cum trebuie? Că era bine, eram pe floricele și apoi nu mai suntem? Că “n-am avut noroc pe lume”?
Pai, veste nouă, azi am descoperit: n-avem programul de bază. Lipsește din hard disk :)) 1. Nu știm cum arată iubirea
Din păcate, am moștenit niste exemple toxice din jur, de supunere, de control, de “deținut parteneri” , dublate de filme americanesti cu petale de trandafiri, cina pe acoperiș și alte maimuțăreli. Intre aceste doua extreme căutăm iubirea și …n-o găsim, pentru că nu e acolo.
Iubirea e …simpla. E liniștita. Se simte cu pace, nu cu fluturi in stomac. Când o lași să fie, ea te ajuta sa te vindeci și să construiești o lume mai buna.

Injurati cât vreți, dar exista un program acolo in subconștient care nu ne da voie sa iubim. Îl cheamă frică. Și , oricât de ciudat ar părea, nu ne dăm voie sa iubim. Că am suferit, că nu știu ce am pățit, că mama sau tata au suferit, nu contează. Important e că nu reușim să stăm drept în fața vieții și oamenilor care ne ies in cale și să spunem: Îmi dau voie sa te iubesc.
Când facem asta, ceva fundamental se schimba și devenim mai buni, dar, mai devreme sau mai târziu, dezastrul iminent apare și, cu toate că ne-am calcat pe suflet și pe frici, tot într-un dezastru ajungem. De data asta însă, celălalt pare să fie exclusiv de vină. Eu mi-am dat voie sa îl /o iubesc, dar el/ea nu a apreciat.
Pentru că, adânc, și mai adânc, așa de adânc că ai să te-nneci, vorba cântecului Elsei din Frozen, există un alt pitic. O alta forma de apărare. Mult mai ascuns, mult mai șiret, mult mai paralizant: “Nu îți dau voie să mă iubești.” Și nu-l vedem, mai, nu-l vedem deloc. Sta atât de bine ascuns. Noi părem sa facem totul perfect, dăruim și dăruim, ne sacrificăm, ne lăsăm pe noi, dăruim iubire și piticul tot acolo e. Cum s-a format? Pai nu știu, tot din modele vechi. E un program de apărare. De fapt, toți tânjim după iubire dar nimeni nu crede, adânc adânc, că o poate primi . Și uneori egoul se infatueaza și zice “dar merit!” Pai chiar meriți! Dar mintea n-are acces la subconștient. Vezi cu piticul! Vezi de cate ori ai ratat momente frumoase, de cate ori ai acționat din frică de a pierde, de cate ori ai ratat momente frumoase crezând că efortul celuilalt a fost “doar așa, că te suparasei tu și ai cerut atenție”.
Știți de unde își ia piticul puterea? Din frică și din neștiință. Nu știm cum arată iubirea, așa că i-am dat fețe comerciale.
Știți cu ce se hrănește el? Cu resentimente. Fiecare greșeală a celuilalt ii validează părerea deja formată. Mai întâi dăruim până nu mai putem și într-o zi nu mai avem de unde dărui. Pentru că, nedandu-ne voie sa primim iubire și având noi grija de toți din jur, ghici ce? Ni s-a terminat rezervorul. Și nu mai avem de unde da. Și mai e ceva. Egoul se simte superior când da și nu își dă voie sa primească. Are el controlul. Se apără el așa. Are el grija de toți. Și chiar atunci când pleacă, pentru că atunci când am piticul asta mă aștept ca toți să plece, mai devreme sau mai târziu, chiar daca nu recunosc, satisfacția vine din… durere. Din consolarea “eu am făcut totul cum trebuie”. Nu, nu ai făcut. Ți-ai trădat sufletul și ți-ai trădat viața.
Așa că repeta zilnic, până când subconștientul pricepe: Îți dau voie să mă iubești!
Spune-i iubitului, spune-i iubitei, ba spune-i și copilului și prietenilor, până când relațiile voastre se echilibrează, până când ajung într-un adevăr mai profund, in care amândoi dau și amândoi primesc.
Nu mai contează azi cine și cum ne-a condiționat iubirea, din copilărie până azi. Nu mai contează nici cate ne dor. E ok sa ne doară. Dar nu e ok să refuzăm să trăim în Adevăr. Și adevărul e doar in sufletul nostru. “Îmi dau voie să te iubesc” vine la pachet cu “îți dau voie să mă iubești” . Altfel…nu se poate.

De ce ne plac relațiile karmice?

Da, știu, în teorie – unde totul e bine 🙂 – nu ne plac deloc, toți vrem relații divine, toți ne vrem liberi și pe cel de langa noi tot așa, toți mergem pe apă și suntem numai lumină. Dar hai sa ne uitam mai adânc. La o căsnicie. Orice căsnicie. Sau la o relație dintre un frate și o soră. Ați observat vreodată frați diametral opusi, din aceeași familie? Unul eminamente bun și unul fundamental rău?

Pai, observați același pattern și în căsnicii. Poate nu per total, dar macar pe domenii, relația karmica tinde să manifeste polaritatea universului..in doi, in loc că fiecare sa o integreze în el însuși. Soției îi plac pisicile, soțul bombăne. Soțului îi place muzica clasică, pe soție o plictisește. Soția se apuca de “chestii sprituale”, soțul rămâne “ăla cu banii”. Nici o legătură cu adevărul nu au aceste polarități. Dar v-ați gândit vreo secundă că, atunci când ne străduim să fim mai buni într-un domeniu, daca nu integram complet umbra, bunătatea noastră îl obligă pe celălalt “sa fie rău”? Pur și simplu pentru că e acolo, pentru că avem nevoie de termen de comparație, pentru că trăim într-o lume duală și pentru că ne e greu sa ne uitam, de-adevăratelea, la întunericul din noi.

Sigur, uneori aceste poziționări sunt clare, alteori sunt subtile, dar când ne uitam mai adânc, ele ne țin într-o capcană spirituală, asigurandu-ne, pentru a mia oară, că l-am găsit pe Dumnezeu, când de fapt n-am găsit nimic.

Daca luați “Transcenderea nivelurilor conștiinței” a Dr David Hawkins veți observa, pe fiecare nivel, un tabel al dualitatilor : atracție și aversiune. Atracția este atunci când ne place emoția respectiva, ne identificăm cu ea, aversiunea este atunci când o respingem fără măcar să o constientizam , deci șansa de vindecare e uneori și mai mica decât la atracție. De reținut că fiecare parte a tabelului dual face același lucru: ne tine blocați în câmpul respectiv, ne blochează accesul la iubire, ne taie șansa la vindecare.
Sa luam, de exemplu, dualitatile furiei. Cea mai ascunsa dintre emoții, că am auzit de când eram mici că n-avem voie sa o simțim:)) Și totuși, ea e atât de firească încât și soții și frații care au relații karmice s-au hotărât să o împartă “frățește”, afundandu-se pe zi ce trece mai tare în câmpul ei și negandu-si reciproc șansă la vindecare. Da, că în pildă cu găleata de crabi, că de aia se cheamă karmica, că te tine in karma, nu că te ajuta sa…evoluezi.

Și hai sa vedem cum arată cuplul cu “bine și rău”: El țipă, ea iartă. Că merge la cursuri de dezvoltare și e super înțeleaptă. Ea se da de ceasul morții că e fum in casă, el e in pace și stăpân pe situație. El amenință, ea face compromisuri. Ea se entuziasmează de răsăritul de soare, el se întoarce pe partea cealaltă. Ce observăm, de fiecare dată? Că unul dintre ei invalidează emoția celuilalt. Ii anulează, practic , trăirea. E o alta forma de “nici voi nu va mântuiți, dar nici pe alții nu ii lăsați.” Dar ghici ce? Egoul își ia satisfacție din ambele poziționări. Nici unul dintre ei nu are maturitatea de a trăi emoția și de a vindeca acel camp negativ. Amândoi își dau birul către “duhul lumii” și, de aceea, cu cât se trag mai mult în jos, cu atât vor fi mai greu de separat. Asta aș numi eu “ce a unit Michiduță, omul sa nu despartă.” Nu va lăsați înșelați de aparențe. Nu luați partea vreunuia. Nu compătimiți! Acel cuplu e mai solid decât pare! Ei își ascund defectele în celălalt, in timp ce, daca ar intra într-o relație adevărată, ar trebui sa se uite zilnic la ei înșiși și să le repare. De aia tot zic că e greu cu adevărul. De aia ne plac relațiile karmice. Pentru că e căldișor și bine, pentru că prietenii ne aproba și ne ridica in slavi de cat suntem de buni și de răbdători, pentru că toată lumea vede ce greu o ducem noi, dar rezistăm.

Știti ce se întâmplă în relatiile non-karmice? Când e bine și frumos, toate merg ca unse. Universul însuși stinge lumina și aduce sandvișul. Dar , imediat ce apar probleme, ni se face dor de relațiile karmice. Că acolo e căldișor și bine. In relația non-karmica partenerul îți validează emoția, ba îți mai arată încă trei pe care nu le știi și apoi sta acolo pe capul tau până când ți le vindeci. Și te bate la cap. Și nu vrea sa fie mai bun decât tine, ba chiar prefera să fie ăla rău. In relațiile astea, partenerul nu accepta nici un gest făcut din vinovăție sau din constrangere. Pentru că știe că, daca te rănești pe tine, îl rănești și pe el. Uneori renunță la nopți de vis, la plimbări frumoase daca simte că nu ești pregătit. Uneori te pune in situații în care nu mai vrei sa ajungi in veci și că îți e frică, numai pentru că știe că trebuie să te vindeci. In relațiile non-karmice sunt doar doi și Dumnezeu. Și cum El le vede pe toate, și ei le vad pe toate, unul la celălalt. Și nu se fac paravan unul pentru altul, ci trambulină pentru cascadori. Nu există minciuna, nici ascunzișuri. Resentimentele se simt de la o poștă și uneori se urla printre lacrimi, alteori se repara, simplu, cu un “îmi pare rău.”

Relațiile karmice ne duc in fundul iadului. Relațiile non-karmice sunt drumul către noi și drumul către Rai.

Dear women,

Dear Men..
We miss you.
Deeply.
When women gather together in circles..
we tell stories of how much we long for you. Crave you.
Pray for you to rise and meet us here.
We mourn your missing presence.
In our childhoods.
In the homes we’ve built without you.
In our beds.
We hold hands and beg God to set you free from whatever keeps you from standing at our sides.
Right here.
Here In intimacy.
In integrity.
In wholeness.
In freedom.
The places where you are caught in dishonesty..
shame..
fear..
addiction..
we grieve and rage over.
We see your pain and we see your power.
We miss you.
We love you.
We can’t wait for you to come home
For the men who have..
thank you so much.
Please call your brothers..
start men’s circles..
show them the manuals.
Tell them of what you gave up.
Of your brokenness and acceptance.
Of what it truly means to take up the mantle of protector.
Please.
There aren’t enough fathers..
resources and leaders for men to sit at the feet of.
The women have tried.
We can’t do it.
The restoration must come from within the Masculine.
The Feminine cannot mother grown men into wholeness.
We cannot strap men to our backs and walk.
We tried.
We bow out.
Not gracefully.
But in mournful acceptance nonetheless.
And we will wait for you to burst free from the shackles patriarchy has placed on you.
We pray.
We pray.
We pray.
For the Great Remembrance.~

~Shade Ashani

art: Dorina Costras
Repost: Sacred Dreams

Femei, incetați! Nu putem fără ei!
Da, știu că sunt răniți, că și-au pierdut integritatea, că nu mai pot sa fie sinceri sau ca-s prea sinceri uneori, ca-s prea masculini sau prea feminini, că nu te poți baza pe ei sau că te poți baza dar parca l-au pierdut pe vino-ncoa. Știu, le-am auzit pe toate. Și le-am trăit pe majoritatea. Și eu știu să schimb un bec, sa chem instalatorul, sa port pantaloni și cămașa și să fac pe șefa la birou, sa pedepsesc copii, să mă joc cu săbii, sa alerg între școală , teme și muncă, sa dădăcesc bărbați și mari și mici , sa fiu doamna pe strada și de neuitat in pat…le știu pe toate. Le-am bifat pe toate. Nu acolo e fericirea, n-o mai căutați! Nu e nimic acolo, decât durere, suflete care urla după o mângâiere, furie pe ei și furie pe noi și, cu cât reușim mai multe, cu cât le arătăm noi lor, cu atât inima devine mai împietrită și mai grea, copiii mai lipsiti de empatie și noi mai…ne-noi ca niciodată.

Încetați . Azi. Nu putem fără ei. Sau putem, uite, și eu pot, dar drumul asta nu duce înapoi în Rai.

Ni s-a mai dat o șansă! Una după 26.000 de ani. O șansă să ne vindecam, sa facem împreună. Noi …am primit super-puteri. Ei …le pierd încet-încet, că le-au folosit prost în perioada patriarhală. Dar știți voi de ce le-au folosit prost? Pentru că înainte a fost o perioadă matriarhală. Una in care au fost chinuiți, devalorizați, pusi sa demonstreze ce pot, trecuți prin muncile lui Hercule (ad literam, nu e o metaforă!) numai ca să primească privilegiile pe care le aveau deja femeile.
Orice roata se întoarce. Și când se întoarce nevindecata, creează rani și rupturi și mai mari. Azi, ei au o rana dubla. Rana acuzatorului și rana abuzatului. Și noi avem aceleași doua rani, numai că pe cea a abuzatorului nu ne-o mai amintim . Și riscam sa o luam de la capăt. Numai că eu una nu sunt sigură că vom mai fi lăsați să mai greșim atât.

Da, ei își pierd puterile. Da, noi primim super puteri. Dar rugati-va pentru super-intelepciune, sa nu cadeți în capcana in care au căzut ei. Nu va lăsați amăgite de putere. Căutați drumul în doi, rugati-va pentru vindecarea rănilor . Da , e o misiune aproape imposibila, dar e tot ce avem. Dădăciți copii și dădăciți bărbați. Contineti și rănile voastre și rănile lor. Și faceți toate astea încercând să nu vă pierdeți, sa nu va răniți pe voi înșivă. Pentru că, așa neputincioși, ei încă mai pot răni. Rugati-va să iasă din promiscuitate, din minciună, din conveniență și să intre în adevăr, ca să obțină în sfârșit libertatea.
Rugati-va să scăpăm repede de furia aia ancestrală pe măsură ce vi se revelează manipulările lor, și păstrați în suflet rugăciunea și siguranța că, oricum ar fi, avem nevoie de ei. Nu, in nici un caz nu citiți asta ca o invitație la compromis! Avem nevoie de noi întregi și de ei întregi. Rugati-va mult. Rămâneți sus. Și rugați -va sa reușească și ei să își deschidă inima, să-și găsească puterea și să vina sa fie tați, sa fie cap familiei, să iubească și să fie iubiți. Da, trebuie să faceți toate astea fara să vă pierdeți pe voi, in timp ce mergeți la serviciu și creșteți copii, sa rezistați tentației de a ordona, de a lua decizii pentru toți, de a comanda, de a vindeca cu forța, dar și tentației de a va lăsa manipulate, de a da voie sa vi se încalce limitele, de a fi rănite, de a fi puse în situații dureroase care riscă să va închidă inimile. Asta, dragele mele, nu puteți accepta. Dar nici nu putem țipa sa ajungem la adevăr. Nici nu putem manipula. Nici nu putem proiecta un viitor de unele singure, deși e tentant, pentru că drumul înapoi e in doi. Și perechile au masculin și feminin oriunde in univers. E greu. Și pare imposibil. Și știu că veți căuta să fiți de o parte sau de alta a articolului și nu veți găsi partea. Pentru că nu e nici o parte. Pentru că e greu și va fi greu. Pentru că n-avem altă armă decât rugăciunea și deschiderea inimii, indiferent ce doare și cum doare. Pentru că inima închisă va fi sfârșitul jocului. Pentru că inima deschisa se va lovi de rănile lui și va suferi. Și pentru că , pe cuvântul meu, există viață și după suferința. Secretul e sa nu mai fugim de nici o emoție. Vor învăța și ei de la noi. Secretul e sa nu vrem singure și, indiferent cat au greșit ei ca specie, sa nu uitam că suntem aceeași specie. Și să ne rugăm să învățăm iubirea așa cum se învață ea pe pământ: in doi.

Stiti de ce nu-L iubim pe Dumnezeu?

Știti de ce nu reușim sa-L iubim, total și complet, pe Dumnezeu? Știți de ce uneori ni se pare străin, indiferent, prea mare sau departe?
Ei, nici eu nu știam, am aflat azi. Printre altele multe, pentru că, atunci când te simți vinovat, nu mai poți iubi deplin . Vinovăția nu te lasă. Toată energia se duce ori spre a-ți găsi scuze, a te îndreptați, ori spre a ascunde sentimentul de vină (ceea ce e mai grav, că nici măcar nu se simte).

In cazul oamenilor care se iubesc, asta nu e nimic decat începutul sfârșitului. Pentru că vinovăția naște monștri, pentru că aduce cu ea condiționare, pentru că ieșim din fluxul iubirii, pentru că nu mai știm de ce ne apuca nervii din senin, pentru că am vrea sa iubim ca înainte, dar, fie că ne simțim vinovați fie că simțim vina celuilalt (reala sau nu), blocajul se simte. Și, cu cât rămâne mai mult timp nemărturisită, vina prinde contur, își ia puteri de la minciună și își face loc în suflet, mai mare și mai mare, fără ca macar sa ne dam seama ce se întâmplă.

In cazul celor incapabili de iubire, bine că te simți vinovat(a) că ai creat terenul pentru manipulare. Bine că te simți vinovat(a) că de azi înainte vei face lucruri pe care nu le vrei și te vei simți mai liniștit pe măsură ce le faci și, până să te prinzi ce ți s-a întâmplat, ai deja o pânză țesută in jur de n-o sa mai știi să ieși. Și, cu fiecare compromis, te vei simți mai bine. Minciuna va prinde puteri și îți va deveni prietena. Pentru că te ajuta sa ascunzi vina. Te ajuta sa nu te doară.
Dar hai sa ne doară, mai fraților. Că n-a murit nimeni de durere. Dar hai sa ne simțim vinovați, sa ne amintim cat de mici și imperfecți suntem, sa ne recunoaștem vinele și să nu mai greșim, căci cu fiecare greșeală ne băgăm mai adânc într-un mecanism al condiționării care ne duce mai departe și mai departe de Dumnezeu.

Niciodată Dumnezeu nu se va bucura că te simți tu vinovat. Se va bucura când vei recunoaște că te-ai rănit și vei vrea sa nu mai faci. Niciodată un prieten drept și liber nu-ti va exploata nebunia asta. Pentru că, pe măsură ce devii mai prins în mrejele vinovăției – sau ale ascunderii ei – , te duci cu un pas mai departe de Dumnezeu. Cu un pas mai departe de iubire. Cu un pas mai departe de libertate.

Iar libertatea adevărată începe cu deschiderea inimii. Care inima are voie sa doară:)

Eu sunt toți cei care mi-au făcut rău vreodată

*Sursa: https://rsarchive.org/blog/Transfiguration.html*

” Tot aşa Te-ai Schimbat la Faţă pe muntele cel sfânt, ca să luminezi întunericul dinlăuntrul nostru, al celor ce stăm în întunericul şi în umbra morţii şi să ne faci pe noi, din fii ai mâniei, fiii Tăi preaiubiţi.”

Nu știu la alții cum a fost, dar pentru mine ziua de azi a avut laitmotivul din titlu. “Eu sunt toți cei care mi-au greșit vreodată.”
E greu sa explic in cuvinte ce iubire, ce minune, ce schimbare colosala aduc vorbele astea dincolo de minte, dincolo de înțelegerea umană, dincolo de tot ce am crezut că știu vreodată. Valuri de durere, de suferința profundă, de blocaje în corp vin și se duc, se schimba intr-un foc de a cărui intensitate, de a cărui sinceritate, de a cărui iubire am fugit mereu. Astazi, vreau sa fiu doar eu cu Hristos, cuminte și adânc, înăuntrul meu. Cuvintele pleacă, gândurile sunt mici și nu mai au loc între noi. Nu sunt cuvinte sa putem mulțumi sacrificiului lui Iisus Hristos pentru omenire. Nu sunt cuvinte sa descrie cum se schimba toate, sub puterea Lui. Nu sunt cuvinte și nu sunt nici gânduri. Pieptul e greu și arde, apoi e ușor că și cum n-ar mai fi. Apoi vin altele. Grele, dureroase, urâte. Hristos le primește, cu smerenie, pe fiecare în parte. Și le transforma cum numai El poate. E foc care arde și bucurie în întristare. E nesfârșit in fiecare sfârșit omenesc. E Dumnezeu și om și cuvânt întrupat și toate le transforma într-o minune fara margini. Atâta cere doar: sa fim și noi fiecare dintre cei care au greșit. Și de fiecare dată când reușim, puterea Lui de transformare și șansa noastră la adopție cresc mereu, cu o putere infinită. Puterea Adevărului care n-are loc în minte.

Astăzi, puterea de transformare este infinită. Primiti durerea, primiti bucuria și dați-le lui Hristos.

Cuvinte care nu se spun

In aceasta lume in care cuvintele și-au pierdut sensul și nimic din ce spui din suflet nu mai pare să valoreze nimic, întrucât altcineva, cândva, a spus ceva care, din cuvinte părea la fel și din sentimente s-a dovedit altceva, voi fi eu din nou prima care va spune ‘vorbe care nu se spun’.
Am nevoie de tine. Tu ești liniștea mea. Ești acasă al meu. Ești liniștea mea creatoare. Ești adevărul meu. Ești prezenta care îmi amintește cine sunt. Când ești prin preajmă, sufletul meu râde. Și creează. Și cu cât ești mai mult, cu atât as crea o lume mai bună, un univers mai blând și mai corect. Și când spun ‘as crea ‘ , îl simt cum se creează.
Nu mi-e frica de vorbe. Eu știu cine sunt și știu ce înseamnă fiecare cuvânt pe care-l spun. Asa că spun din nou: tu ești liniștea mea! Și nu, asta nu mă face mai puțin întreaga, Îl port pe Hristos în mine și Îl porți în tine. Doar că dincolo de minciunile tuturor școlilor spirituale, Universul e făcut din doi. Din bărbat și femeie. Bărbatul are curajul și voința care îi dau femeii siguranța și liniște. În liniște și în comuniune se creează Lumi. Vreau sa creez. E o dorință la fel de puternica precum viața, care se trezește, speriata că o să-mi spargă pieptul, și care Știe. Are in ea uneltele de a crea o lume mai bună.
Te port in mine și te vreau în viața mea, in fiecare părticică din ea. Și din nou, nu-mi e frică de vorbe, nu dau doi bani pe modernism și astăzi, pentru prima oară, Știu. Știu că dorința asta, pe care am tinut-o atât de bine ascunsă, e Voința Divină. Și că programele de rușine create de societate in jurul ei sunt …doar programe.
Sunt, in sfârșit, Întreaga. Mai întreaga ca niciodată. Și te port in mine . Și te vreau în viața mea, să împărțim Puterea și Responsabilitatea după modelul Creației, nu după modelul oamenilor. Și nu dau doi bani nici pe fricile pe care subconștientul colectiv le-a sădit în sufletele bărbaților la acest capitol. Pentru că , atunci când doi oameni sunt întregi, ei aleg corect. Și aleg sa creeze. Și aleg Adevarul. Și toată droaia de teorii cusute cu ață colorata in jurul acestui subiect sunt false. Pentru că se creează corect în doi. Pentru că e dorința de suflet. Pentru că e program de baza. Și pentru că, azi când am înțeles, am de spus doar atât: îmi cer iertare , sufletul meu, că n-am crezut în tine! Îmi cer iertare , sufletul tău, că ți-am ascultat vorbele in loc să-ți ascult emisiile de suflet.
Cu puterea Celui Preaînalt care niciodată nu ne-a lăsat singuri aici, sa se restabilească, și la acest capitol, valorile reale!
Te vreau în viața mea, am făcut loc destul. Mi-e sufletul mare cât pământul tot. Tu ești liniștea mea. Vrei,te rog, sa vii?
Așa, iubitele mele domnișoare, va știti voi care, se vorbește cu bărbatul care-ți aduce liniște și certitudine. Pentru că doar cu el poți să creezi. ‘Du-te-ncolo vino-ncoace’ nu creează decât probleme și nu aduce decât…penduli. 🙂

“Iubeste si fa ce vrei!”

Din textele spirituale de ceainărie care ne calca pe nervi cel mai tare : “dacă iubești pe cineva, îl lași liber.”

Dacă iubești pe cineva, îl vrei fericit! Atât! Asta e tot ce contează! Să fie fericit! Și, când e fericit cel pe care îl_Porți in tine, Totul e bine. Totul e întreg și perfect, iar fericirea nu are margini. Și nu ai nevoie de o teoretizare despre asta!
Știți ce e atât de defect la libertinajul asta cu aere de iluminare? Că strica rânduiala firii. Și că ignora cu intenție existența răului. Cuplurile care se iubesc n-au nevoie de libertăți gratuite. Ei știu că sunt liberi, știu că iubirea iartă tot și crede tot, știu ce înseamnă de-adevăratelea “iubește și fa ce vrei”( Sf Augustin).

Dar niciodată, absolut niciodată, nu vor folosi teorii, teoreme și reguli ale minții pentru a-și stabili termenii relatiei. Știți de ce? Pentru că Hristos nu sta în minte. Mintea nu știe să iubească. Iar inima știe când e alb și când e negru, n-are nevoie de minte sa ii strige că nu e “politically corect”! Da, inima nu e politically corect! Diavolul e politically corect! Și in spatele atâtor corectitudini din minte, va încurca mințile de nu le mai descurcați in veci. Și albul devine negru atât de repede că nici nu vă dați seama! 🤣 Iar telenovelele cu “o iubesc și vreau s-o vad fericita cu altul” sunt boala la cap, nu va supărați!

Rolul partenerilor de cuplu e să își susțină reciproc starea de fericire, sa apere comuniunea și să păstreze pacea sufletului.
Nu mai confundați lucrurile! De fapt, nu le mai treceți prin minte deloc! N-o sa învățați iubirea necondiționată din cărți. Nici din seminarii. O s-o învățați traind-o, cu inima deschisă și cu Hristos în ea. Atât.
Ori vrei ca celălalt să fie fericit – după standardele sufletului, nu ale lumii, ori …mai cauți.

P.s.: nu mai discut de continuarea puerilă “că tot la tine se întoarce” . Frânturile de adevăr creează doar minciuni. Manipularea de orice fel nu e iluminare. Iar regula e una singură: “Iubește și fa ce vrei”. Și, cum nu mai știm să iubim, sa ne rugam să primim iubire adevărată!

Independenta se trăiește, nu se mimează

Iubesc personalitățile dependente. Știți de ce? Pentru că poartă în ele o sete de iubire pentru care și -ar da și viața.

Da, știu. Voi care citiți nu sunteți dependenți. Ați trecut peste asta. Sunteți detașați. Ați lucrat cu voi să fiți detașați. Ați învățat drumul spre lipsa de suferința. Așa e. Ați învățat. Știu că v-a fost greu. Aveți respectul meu.
Și totuși, v-ați uitat un pic in jur? Se întâmplă cumva sa vă șicaneze prieteni vechi? Sau noi? Tot cu personalități dependente? Fugiți de ei ca știți voi cine de tămâie? Și deși fugiți, parca ceva din voi se apropie și mai tare? Își dorește să-i vindece? Să-i salveze? Sau va enervează îngrozitor prietenii aia care caută să se atașeze? Pai normal că va enervează! Sunteți tot voi! :))

Putem lucra cu noi o viață întreagă. Cât timp nu învățăm să Iubim, neputințele noastre și ale celuilalt, nu suntem vindecați.
Am inceput articolul făcând pe deșteapta.

Adevărul e că, până mai ieri, aveam o ură adâncă pentru oamenii dependenți. Prima oară când am văzut-o am paralizat de spaimă. As fi vrut să nu fiu eu aia. As fi vrut să cred că nu pot uri pe nimeni și nimic. Dar toți putem….Așa am învățat. Până când avem bunăvoința sa ne deschidem către partea dependenta din noi, sa o luam exact așa cum este, sa îl rugăm pe Hristos Domnul sa o vindece, trăim într-o lupta cu noi și cu cei din jur. Și, după cum vă spuneam celor care ați fost aseară la curs, n-avem de ce. Dumnezeu n-a creat o lume imperfectă. Acceptată și vindecată, această personalitate dependenta se transforma într-una din calitățile noastre cele mai de preț: Știința Comuniunii. Omul. Cu Dumnezeu in el. Și asta-i foamea omului cea mai mare: comuniunea.

As îndrăzni să fac o comparație eretică: sa spun că Dumnezeu Insuși e dependent. Adică iubește. Adică ii pasă. Adică știe că Împreună putem construi. Dar pentru că nu și-a blocat acea parte din El, iubește în liniște.

Construiește cu cine vine spre comuniune. Nu forțează. Nu amenință. Nu pune condiții. Și, uneori, suferă. Suferă cu răbdare, cu iubire și cu nădejde. Pentru fiecare suflet care refuza Calea, știind, în măreția Sa, că într-o zi se va întoarce. Nu va mai refuza aripile. Și sperând, ca o mama adoptivă plina de iubire, că într-o zi copilul crescut în orfelinat va înceta să-și mai facă rău singur și va accepta iubirea, fără să se mai simtă copleșit.

Dor de Dumnezeu

Eu nu renunț la mine că sa nu mai doară

L-am omorât pe Dumnezeu în noi. I-am schimonosit chipul în felurite moduri, uneori pentru cele mai ingenue scopuri, precum setea de iubire. Ne-am transformat până când am uitat cine suntem. Și azi urla in noi, mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puțin “inițiați”, urla in noi Dorul. Dorul de noi înșine, de chipul lui Dumnezeu pierdut. De tot ce ne-am dorit vreodată și am refuzat să ne dorim. De tot ce am fugit vreodată crezând că pierdem ceva sau pe cineva drag, până când in final ne-am pierdut pe noi.

Urla in noi Dorul. Dati-i voie sa urle. E dorul de nemărginire, dorul de bucăți din noi, bucăți de dumnezeire cărora le-am negat dreptul la viață.

Uneori credem că ne-am găsit pacea. Uneori credem că am urcat treptele. Că știm drumul. Că puține mai pot fi necunoscute în viața. Și tocmai atunci, începe sa urle Dorul. Un alt chip al lui Dumnezeu, distorsionat, chinuit, bine ascuns în noi își cere dreptul la Viață. Uneori se simte ca furia. Uneori credem că ne chinuie demonii. Dar de fiecare dată, ne chinuie ascunsul din noi. Dorul de viață căruia nu i-am dat dreptul la viață.

Uneori nu are nici o logică. Uneori vrea lucruri peste care “am trecut deja”. Lucuri imposibile, precum familie, copii, misiuni pe care “le-am bifat”. Atunci vine omul vechi și încearcă să le acopere cu acadele. Vrea patimi din trecut, care atunci l-au ajutat sa uite. Dar Omul Nou nu vrea sa lase Dorul. El știe că în Dor , numai acolo, e nemărginirea. El știe că, oricât l-ar fi învins lumea, Îl poarta în el pe Dumnezeu. Și, chiar daca de 70 de ori înainte a ales lumea, cu regulile ei, și de alte 70 de ori L-a ales pe Dumnezeu, cu regulile Lui, Dorul n-a plecat. Pentru că treaba lui e sa-L aducă pe Dumnezeu în lume. Să-L trăiască aici, Viu și Nemărginit, fără limite și fără frica. Să facă lumea sa vieze prin fiecare zambet de copil, prin fiecare floare sădită, prin fiecare privire de îndrăgostit, indiferent de vârstă.

Știți cum arată privirea îndrăgostitului cu Dumnezeu in el? E Vie și Întreaga. Dorul se potolește, numai atunci. Nu pentru că in fața lui sta celălalt, ‘obiectul’ dragostei sale. Ci pentru că, intre ei, in Comuniunea dintre ei, sta Însuși Dumnezeu. Atunci și numai atunci Timpul se oprește și se supune. Lumea se deschide și se creează in armonie. Și Dorul rămâne, mereu la pândă, sa doară fiecare gând de separare, fiecare ispită, fiecare secundă in care lumea sau Dumnezeu Însuși, par sa ne retragă din Comuniune. Pentru că Voia Divină e sa-L aducem pe El in lume, după cum El Însusi s-a adus. Și tot ce am trăit în lume fara El să trăim din nou, cu El in noi. Și tot ce am trăit cu El, dar separat de lume, sa aducem în lume, spre bucuria și spre schimbarea ei în veșnicie.

De aceea e greu drumul și îngust. Pentru că nici una dintre căile care ni s-au spus nu e cea bună. Din nou, am fost mințiți crunt….