De ce e atât de rea expresia “nu se poate”?

Atâta timp cât sufletul își dorește ceva, el va da semne spre înfăptuire. Cand sufletul e perfect conectat la Spirit, întreg Universul va lucra la înfăptuirea a ceea ce își dorește.

Unde apare problema? Atunci cand dorinta sufletului se lovește de un program al minții, care decreteaza “pe aici nu se trece”. Ca nu e bine, ca e rusine, ca ii ranim pe altii, ca e imposibil, ca știm sigur ca nu e bine, ca ne vom răni, ca seamana cu ceva ce altădată ne-a rănit….nici nu contează. Mintea are posibilitati infinite sa ne oprească din drumul spre îndumnezeire, așadar sa n-o subestimam 🙂

Ce face Sinele in situația asta? Trimite semnale de fiecare dată cand mintea nu e in gardă. De obicei în somn. Va amintesc ca subconștientul n-a fost cu noi la școală, nu are programele lumii ăsteia si de obicei el se rezuma la sărut, sex, copii sau invers- bătaie si restul.
Ce se întâmplă, deci, cu o dorința de suflet pe care mintea o reneagă si refuza s-o accepte? Se transformă intr-o varianta de dorința primară, conform listei de mai sus 🙂 Ce se întâmplă, însă, daca noi suntem “oameni educați ” si o negam si pe aceasta?

Pai, imi pare rau sa o spun atât de negru pe alb, dar legătura noastră cu divinitatea se cam rupe. Volens nolens, se cheamă ca am refuzat deja ajutorul fortelor superioare si cooperarea cu Sinele de foarte multe ori, asa ca dorința pură, îndelung reprimata, ajunge in întuneric. Si întunericul va lucra, cu ascunzișuri si cu viclenii, tot la realizarea Planului inițial, numai că….asa cum stie el: in întuneric, din senzatie de lipsă, de victimizare, de neputință, croind planuri care mainde care mai complexe si mai departe de Lumină.
Și, chiar si atunci cand se împlinește o astfel de dorință refulata, ea nu mai foloseste la Creștere, la constientizare, la planul divin, ci la o crestere temporară a stimei de sine si la o întărire a ego-ului.

Dorințele sufletului se împlinesc usor si simplu. Sunt in armonie cu Viața, cu legile Universului, cu planul divin. Nu vor rani pe nimeni, ca nu au cum. Universul e perfect.

Cum vor face asta? Eu nu știu. Nu e treaba minții sa înțeleagă Planul Divin. E treaba ei sa se supună, sa ramana in armonie, sa-si scoată din programe cuvântul “imposibil”. De fapt, știți ce? Hai sa fie ultima oară in viață cand il pronuntam. Riscam sa jignim o multime de Îngeri care lucrează la înfăptuirea unor lucruri pe care noi le aruncăm intr-o secundă la gunoi, doar pronuntand cuvântul.

E Decembrie. Vine Mos Nicolae. Lăsați-i sufletului dreptul divin de a-si dori. Lăsați ingerii sa lucreze! Și învățați mintea sa se supună…sau macar sa tacă! Nu trebuie sa faceți nimic ca sa fiți fericiți! Doar sa aveti răbdare si sa renunțați la “imposibil”. Mintea e…doar o mașină. Trebuie sa se supună Creatorului. Trăim vremuri in care ea se crede stăpânul. Ar fi haios, daca n-ar fi îngrozitor ce a creat pana acum. Supuneți mintea Celui care a creat-o, încă mai e timp sa fim fericiți, toți fără excepție!

P.S.: Cadoul meu de 6 Decembrie e Secretul care va poate face fericiți. Citiți de multe ori, până cand simțiți intelegerea lui in Inimă:
In afară de Dumnezeu si de Univers, orice altceva are doar puterea pe care i-am dat-o noi. Orice om, obiect, virus, entitate, capcană, duh, demon, instituție, relație, structura se hrănește doar din validarea noastră, conștientă sau nu. Sa nu le mai hrăniți pe cele care va fac rău este o Alegere!

S.O.S: Rămâne Lumea fără adulți!

Nu ma lăsa să transform iubirea in patimă…

Nu ma lăsa sa transform munca in mândrie

Nu mă lasa sa-mi cresc copiii in frică

Nu mă lăsa să ma bucur de laudele lumii, nici sa fac ceva pentru ele fara sa-mi dau seama…

Nu mă lăsa sa-mi pierd sufletul, orice s-ar întâmpla, cu lumea si cu noi!

Nu ma lăsa sa lupt pentru dreptate, ajută-ma doar sa știu mereu si sa iubesc Adevărul

Ajută calea mea sa fie dreapta si sa urmeze mereu calea Ta.

Ca toti pruncii, si noi am venit pe lume sa iubim. Crescuți de oameni care uitaseră ce e iubirea, din dragoste de ei am uitat si noi. Si ce ne trebuie, oare, ca sa ne amintim? Sigur, ati ghicit: si mai multă iubire!

Dar cum e iubirea asta, in Adevăr, față de iubirea aia învățată de copii? Daca te uiți de-aici, de pe pământ, pare murdară. Daca te uiti mai de sus, e cel mai pur si mai frumos lucru din Univers! Știți ce facem in viață? Descoperim, in fiecare zi, lucruri urâte despre ceilalți. Ca, deh, nu-s perfecți! Nici părinții noștri, nici copiii crescuți chiar de noi, nici iubiții nu-s perfecți. E atâta întuneric in fiecare dintre ei, cat a acumulat lumea întreagă in toată existența ei. (Și mai grav e ca, vrem nu vrem, vedem sau nu vedem, acelasi întuneric e si in noi înșine, oricât de evoluați ne-am crede 🙂 Ce facem cu el?

Cand eram copii, ne-am raportat la adultii din jur ca niste copii: incercand sa-i imitam, sa fim ca ei, sa ne renegam pe noi înșine. Am preluat tot ce am inteles noi ca înseamnă sa fii “om mare”: frica de lume, frica de viață, iubire cu porția, “nu te pup ca n-ai fost cuminte”, plus programe gunoi cat cuprinde: “trebuie sa muncesti ca sa reușești”, “nu-i supara pe ceilalți”, “pastreaza-ti familia orice ar fi, nu conteaza cat de nefericiti suntem”, “nu exista fericire”…nu le mai zic, ca mi se face rău si le știți, ca le-am mostenit toți. Si apoi? Apoi le-am aplicat meticulos in vietile noastre, jucandu-ne de-a adulții cu suflete de copii, uitand incotro merge drumul si care-i e scopul, dar mai ales mutiland iubirea dupa standardele unor oameni carora le lipsește. Copii in corpuri de adulți, pe tot intinsul planetei…copii neiubiti cat vezi cu ochii, unii cu funcții mai importante decat alții. Copii care vor sa salveze lumea ținând-o legată, copii care vor sa-si repare relatia cu mamele facand caritate, copii care si-ar da viata pentru țară sau, mai rau, care n-au noțiunea de patrie…

Unde ne sunt adulții?????

Cand am încetat sa ne mai maturizam? Cand s-au ascuns, in corpuri de adulți, de jur împrejur, doar copii raniti si nevindecati? Cum am reușit asta? Ca parca avem confort mai mult decat oricând, pace in lume si tehnologie care sa ne faca viata mai bună….

Știți ce am mai observat? Bunici care nu mai vor sa fie bunici. Nu mai vor sa aiba răbdare. Nu vor sa stea așezați si sa spună povești! Nu! Sunt tot timpul in mișcare, copiii le incurca planul de expansiune, ergo îi includ in tabloul lor de viață perfectă într-o incercare grosolana de învinovățire: “pentru voi muncesc!”.

Opriți-vă, fraților! Respirati, rugati-va, spuneți povești! Asumati-va vârsta, etapele ei, mersul firesc al firii!

Adulții de azi sunt inca copii. Bunicii parca vor sa fie adulți, dar nu bunici! Nimeni nu își asumă! Toti aleargă spre nicăieri! De ce?

Calea spre a deveni adult este dureroasă. Ea presupune Asumare si Adevăr. Presupune sa iau fiecare neputință a mamei, a tatălui meu – unele dintre ele de neacceptat- , sa imi dau voie sa o vad, sa mi-o asum pentru ca sigur am mostenit-o, chiar dacă nu o manifest, si apoi sa ma împrietenesc cu ea. Cu calm, cu blândețe, fara sa vreau sa o domin, sa o transcend, sa o schimb: așa e iubirea matură, cea pe care vechile povesti o atribuie bunicilor si înțelepților si pe care azi riscam sa o pierdem pe drum. Dar noua ne-au murit părinții sau am plecat de langa ei prea devreme…ne-am dus toți “la oraș ” “sa ne facem oameni” ….si “n-am mai avut timp”. Le-am vândut părinților povești frumoase, care am mai avut norocul sa mai avem părinți si ne-am vândut si noua povești frumoase despre copilărie, fara ca ceva din procesul asta sa fi trecut prin Adevăr. Mai pe scurt, am suferit toți, si mici si mari, mințindu-ne zi de zi, ceas de ceas. Si am transmis mai departe minciuni si rani nevindecate copiilor si nepoților, alergând ca niste copii in corpuri de adulți, in corpuri de bătrâni….

Uneori murim in corpuri de bătrâni fara sa fi înțeles nimic din viața. Cerem, la 80-90 de ani, cu privire de copil, sa ne salveze cineva, sa ne dea un medicament, sa faca ceva, ca noi am uitat sa traim si acum…nu stim unde ne ducem, pentru ca nici n-am stiut unde am fost….

Fugim de moarte cum am fugit de viață. Mintind in loc sa vindecam. Orice suflet conștient, cu viață in el, ar da ani din viata pentru Îmbrățișarea celui iubit. Noi tocmai am dat 2 ani din viață pe frica de moarte si, bonus, acum ne mai e frica si de îmbrățișări.

Viata de adult începe cu asumarea: ma uit la mine cel care sunt cu adevărat, fara stima de sine, fara ură, fără resentimente…doar ma uit. Ma uit la părinții mei cei care erau cu adevărat: fara piedestal, fara ură, fără încercări de iubire siropoasa, fara vinovații…doar ma uit.

Si ma rog sa ma fac bine. Sa ne facem bine. Sa devenim adulți, pana n-o fi prea târziu !

Apoi de-abia îndrăznesc sa ma uit la copiii mei. Cu siguranță le-am dat deja multe “mosteniri” , bune si mai putin bune. Ma uit cu dragoste de Viața din ei si cu încredere in Cine i-a trimis aici. Si ma rog din nou: sa-mi dea ganduri bune, curaj, bucurie si vindecare de copilul mofturos sau speriat din mine, ca sa-i pot crește pe ei, sa devina adulți.

Da, asta înseamnă ca nu le voi mai face toate poftele, ca nu voi mai umple casa de jucării din plastic, ca n-o sa-i ascund de durere ci o sa-i învăț sa si-o asume, ca o sa plângem împreună mult si o sa radem si mai mult…Știți ceva? Nici nu contează ! Hai sa ne vindecam noi, ca rămânem fără adulți in lume! Sunt convinsă ca, daca facem doar asta, daca ne uitam doar la noi, ai noștri copii se vor descurca minunat, fara vreun program de parenting :).

P.S.: Cât ne facem noi mari, lasati copiii in pace, sa se joace! …ca am mai vazut si damblaua asta in ultima vreme: părinți in proces de regasire de sine care dau lecții copiilor pe tema asta…

Oamenii buni sunt naivi!… si e bine!

“Nu ne mai folosiți! Stim ca nu puteți sa ne iubiți, dar aveti macar decența sa nu ne mai folosiți!”

Asa intentionam sa sune articolul de azi, dupa o discuție cu cel mai bun prieten din toate timpurile si din toate viețile.

Intre timp însă, fata mea de 6 ani m-a pus sa ma uit la un film cu vrăjitoare 🙂 Si așa mi-am amintit: Toate vrăjitoarele bune sunt naive! Toți oamenii buni sunt naivi si asta e o Calitate. E fix Ceva-ul pe care nu vrem sa-l schimbăm.

Asa-zisa naivitate e de fapt Dragoste. Dragoste adevărata, care “nu se îndoiește si nu cauta ale sale”. In fata răului, care s-a întâmplat si se întâmplă , omul bun Alege sa iubească in continuare, sa Creadă in continuare in oameni, pentru ca sufletul lui stie ca, daca va înceta vreodata sa faca asta, se pierde pe Sine, il pierde pe Dumnezeu.

Nu, amintirea răului nu ne face adulti si înțelepți! Ne face bătrâni, zbarciti, morocănoși, fricoși, închiși in noi, fara chef de viață, susceptibili la tot ce se întâmplă si incapabili de a mai Trăi frumos. Nu mai vorbesc de cazurile patologice cand amintirea răului ne face paranoici, vedem peste tot doar conspirații si ne facem rau si noua și altora, căutând o supremație dintr-un joc ale carui reguli le-am inteles greșit. De acestia din urma…sa se ocupe specialiștii:)

Eu vreau sa va spun atât: Harry Potter era naiv. Scufita Rosie era naivă. Harap Alb era si mai naiv: i-a luat cu el pe toți ciudatii întâlniți pe drum 🙂 Ce au in comun toate personajele bune? Pai da, naivitatea! Care-i de fapt credința. Ce se întâmplă cand avem credința? Primim ajutor, de la puteri omenesti si de la puteri cerești! De ce? Pentru ca nu ne-am închis inima! Da, pentru ca suntem saraci cu duhul. Ati prins-o!

Cum se transforma naivitatea asta in perfecțiune?

Maturitatea (reala, nu imaginară) si înțelepciunea vor face tranaformarea pentru voi.

Ce presupune maturitatea? Asumare! Imi asum răul care s-a întâmplat ca parte din subconștientul meu, al omenirii. Iert si nu mai acuz. Cer înțelepciune sa pot înțelege atât neputintele mele, cat si pe ale celuilalt, care pare sa fi provocat răul. Ma iert pe mine pentru naivitate si, in loc sa ma acuz si sa incerc sa ma schimb, o dublez cu intelepciune si curaj. Înțelepciunea imi da o înțelegere reală, subiectiva (prin mine) a întâmplărilor. Curajul îmi da puterea sa ma rup de regulile lumii, de ce “trebuie”, de ce e “bine, normal, frumos ” și sa le ascult pe ale sufletului. Sufletul stie ce e bine, normal, frumos, pentru ca acolo e pace, liniște si putem fi toți naivi fara sa fim răniți. Curajul si înțelepciunea vor pune limite sanatoase in viata noastră, ne vor lăsa sa nu raspundem la telefon cu nonșalanță atunci cand stim ca suntem folosiți, iar naivitatea transformata in Iubire ne va da puterea de a spune o rugaciune sincera pentru cel care pare sa folosească, in loc sa sarim noi sa facem/sa spunem ceva pentru el.

Frica de responsabilitate vs bunătatea

Am vorbit mai sus despre curaj cu un motiv: cei carora nu le place conflictul tind sa dezvolte mecanisme de a fugi de el si, in timp, isi pierd Curajul.

Cand pierzi curajul tinzi sa te ranesti pe tine, pentru ca îți vei calca pe suflet si pe dorințe doar ca sa menții o pace aparentă cu un abuzator. Rezultatul va fi ca vei fi din ce in ce mai mult si mai subtil abuzat, pana vei începe sa crezi ca aia e normalitatea si ca “iertarea e o prostie”, “creștinismul nu funcționează”, “iar am fost naiv” etc. Aceasta e doar o extrema venita din neasumare si nematurizare. Ai fost din nou păcălit/abuzat pentru ca la baza dorintelor tale de pace se afla nu o iubire de Creație, ci o frica de război. Ca sa-l parafrazez pe Pavel, “ai cautat ale tale”. Nu, cu toata dragostea de la un om care a fost pe acolo: asta nu te face un om bun, te face doar o victimă. Nu te supara, ca se rezolva! 🙂 Acesta este exemplul de folosire gresita a naivității native si, din nou, se rezolva cu rugăciune si cunoastere de Sine.

Cere curaj! Cere blândețe si mai multa! Cere înțelepciune sa înțelegi de ce fugi de fapt. Si, mai ales, cere Iubire: iubire pentru tine, pentru oameni așa neputinciosi cum sunt si pentru Dumnezeu, care a făcut o perfecțiune atat de imperfecta. Cere curaj sa poți sa vezi neputinta ta care nu suporta conflictul. Lasa naivitatea in pace, ca-i cel mai mare Dar al tău si roaga-te, cere curaj, înțelepciune si iubire pana nu mai poți. Cere, ca vei primi!

Da, oamenii buni sunt naivi. Sa ne rugam pentru ei sa primească si mai multa înțelepciune si naivitatea lor sa se transforme in ce este de fapt: Iubire de Oameni si de Dumnezeu.

P.S.: va soptesc un secret. E suficient sa fim unul la 1 milion. Rămâneți buni! Doar asa schimbarea se va face într-adevăr.

Hai sa ne facem certificate roz!

Asa mi-a spus Lajos Kristof azi si brusc mi-am imaginat viata cu certificate roz.

La noi, purtatorii de cetiticate roz, sunt bine primiti si iubiti pur si simplu:

Vacinatii si nevaccinatii
Copiii si bătrânii
Credinciosii si ateii, ca noi stim ca nu exista atei, doar oameni deznadajduiti care si-au facut dumnezei din propria minte
Cei care fac sex excesiv, moderat si cei care nu fac deloc, ca si aici stim care sunt traumele tipice
Cei care iubesc copiii si cei care insistă ca nu le plac copiii, ca ne place noua sa-i tratam ca pe niste copii mai mari si sa le dam timp sa se vindece, in ritmul lor propriu
Cei care vor la tara si cei care vor la oraș
Vegetarienii si iubitorii de carne
Cei care se iubesc pe ei insisi si cei care-i iubesc pe toti din jur
Cei care caută Adevărul si cei care fug de Adevăr (desi acestia din urma nu stim cat vor rezista pe langa noi)
Cei veseli si optimiști, cei tristi si pesimisti, ca s-or molipsi si ei de la Bucuria noastra de Viață!
Purtatorii de certificat roz au dreptul sa :
Nu discrimineze pe nimeni
Sa primeasca in casa lor oameni de tot felul
Sa nu deznadajduiasca niciodată
Sa se roage mereu, si cand lucrează si cand se joaca si cand fac dragoste
Sa nu ceara nimanui niciodată nici un certificat
Sa-si creasca inima aia mare intr-una si mai mare, ca sa incapa in ea toți certificatii si necertificatii din lume
Sa creada in minuni in fiecare zi
Sa-si păstreze cu sfințenie faclia dinlauntrul lor, ca mare nevoie vor avea de ea toti împărțiții astia care s-au ratacit de ei înșiși si pe care-i asteptam , cu rabdare si cu dragoste, înapoi pe Cale. Pe Calea Adevărului, unde nu exista nici o tabăra, nici un razboi, nici o segregare, nici un eu vs tu. Si nici n-au existat vreodată, decat poate in mintile lor usor rătăcite, pentru care ne rugam mai mult.
Posesorii de alte certificate, posesorii de nimic, precum si posesorii de chef de ceartă sunt rugați sa caute urgent o persoana cu certificat roz si sa incerce, macar, sa se lase adusi înapoi intr-o lume plina de Iubire.
Si cand va fi toata lumea roz din nou, de la rozul nostru molipsitor, sa tineti minte doar atat: Cand si-o mai băga Aghiuta coada, in felul asta, prin viețile voastre, e doar decizia voastra personală sa-l opriți! Formula magica e simplă si Aghiuta fuge: ” Frica nu-i reală. Iubirea e reala. Eu vreau doar Adevărul.” Data viitoare, înainte sa va distrugă prieteni, colegi, țară , libertatea sufletului, inainte sa va innegreasca inima si sa va transforme in niste babe triste, uracioase si clevetitoare 😛

P.S.: E cum e! BUCURAȚI-VĂ, CA POATE MÂINE NU MAI E NICI ATÂT!

Iubirea ca Libertate Supremă

Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai puțin. Cand cautam tot timpul sa daruim iubire in loc sa asteptam sa primim, cand evităm sa iubim, când ne e teama sa ne deschidem, cream premisele unei suferințe viitoare sigure. Cand iubim si atât nimic nu ne poate răni! Atunci de-abia devenim Liberi: Bucuria noastra izvoraste direct din placerea instrinseca de a dărui si de a iubi, ergo devenim invulnerabili la pierdere. Noi iubim ca stare de fapt, ca stare de grație divină. Iar obiectul iubirii nu e dependent de sentimentul nostru.

Da, știu. Am crescut toți cu filme in care adolescenții nu-si arata unii altora ca se iubesc, cu romane siropoase in care iubirea doare, ba am mai si experimentat “povesti de dragoste” in care ne-am luat-o cu varf si îndesat, daruind fara sa primim in schimb sau chiar mai rau. Nu, nu psihoza asta o promovez azi 🙂
Azi vorbesc despre Iubirea reala, ca si cale de a iti gasi adevărata Libertate.

Sa fiti liberi, dragilor! Asta va doresc tuturor! Dar Libertatea adevărata începe cu deschiderea Inimii!

Frica de a nu fi răniți, iubirea “cu porția “, relațiile in care avem grija sa fim politically corect duc, mai devreme sau mai târziu, la alte povești nefericite, la dezamăgire si la suferința. De ce? Pai, pentru ca nu ne-am vindecat nici unul. Si indiferent ce traim si cat de bine ne e, subconștientul nostru face eforturi disperate sa recreeze dramele din trecut. De ce face asta? Pai, din lipsa de iubire, evident. Din inimă inchisa, din Dumnezeu neprimit in inima desi bate mereu la ușă, din frică. Da, frica aduce suferința. Si știți ce mai aduce? Fix intamplarile de care ne e frica 😂

Stiu, iar insist – si voi mai insista- cu subiectul asta care pare imposibil. Dar el e singura scăpare…singura cale spre libertate si spre Adevăr. Iubiți, fraților! Iertați din tot sufletul daca inca nu puteti sa Iubiți! Rugați-vă sa fie vindecate ranile celor care v-au rănit si mai apoi ale voastre, ca nimeni nu raneste daca n-are deja o rana. Iubiți, fraților. Si daca nu puteți, rugati-va sa primiti iubire; pentru voi, pentru toți care v-au ranit si pentru cei dragi. Rugați-vă pana primiti si sigur veti primi!

In lipsa iubirii, sunteti doar in asteptarea unei noi suferințe. Doar amânați inevitabilul….
Nu mai muriți încet. Alegeți Viața! Cereti, plangeti, fiti suparati daca simtiti nevoia, dar la final rugati-va sa puteti iubi de-adevaratelea.
Sa iubiti calm, sincer si fara ocolișuri, cu linistea omului care stie ca iubirea e divină, cu rabdarea înțeleptului care stie ca si ceilalți au rănile lor, cu calmul si cu bucuria interioară a omului care știe ca suferința nu doare, decât in lipsa de iubire si ca Hristos vindecă, ori de cate ori este rugat sa vindece.

Iubiți, ca sa fiti liberi! Și nu cereti si nu așteptați nimic in schimb. Iubiți pentru voi, doar pentru voi si pentru vindecarea personala!

In cele mai grele, mai dureroase si mai infricosatoare momente din viata noastră, tindem sa-l scoatem pe Dumnezeu din peisaj.

Da, chiar asta facem cand ne inchidem inima. Și cand ne e teama, cand suntem dezamăgiți, cand suferim, ne inchidem inima. Ne-ar ajuta Dumnezeu cu drag, dar ii inchidem poarta.
Daca te uiti in urma, atunci cand ti-a fost cel mai greu nu L-ai primit. Si apoi, tot pe El te-ai suparat ca nu te-a ajutat.

Păstrați-l pe Dumnezeu Viu in viata noastră. Doar asa ne va fi mângâiere tocmai in imprejurarea cea mai grea.

E bine ca toți cerem si cautam iubire necondiționată. Din păcate, acesta este un atribut divin. Nu va amăgiți crezând ca il dețineți încă. Dar nadajduiti ca, dupa multa sttaduinta, il puteti primi.

Tu il iubesti pe Dumnezeu necondiționat? Il tii constant in inima ta, indiferent ce ti se întâmplă? Cand te-a ranit cineva, cand te-a amenințat, cand ti-a fost teama, cand te-a dezamagit, l-ai iubit la fel pe cel din fata ta? Pe asupritor, pe viclean, pe mincinos, i-ai iubit la fel? Ei, in fiecare din momentele alea cand ti-ai inchis inima (sigur, e firesc pe Pământ, nu e de condamnat, doar de conștientizat) l-ai scos pe Dumnezeu din ecuație. Nu stim cum s-ar fi sfârșit intamplarea ingrozitoare care te tine blocat in suparare, daca atunci, in secunda aia, ar fi acționat Dumnezeu, nu tu.

E foarte mare durerea si uriasa descarcarea energetică atunci cand se întâmplă ceva rău in vietile noastre. Este, stiu. Inclusiv cand ne amintim. Ne-am ascunde intr-un colt, am face orice sa nu mai doară. Dar vremurile sunt altele. Durerile trebuie eliberate. Cu credința, cu nadejde, cu seninatatea martirilor de alta data.
Cum facem asta? Păi…începutul e intotdeauna așa: “Parerea trebuie răstignita” (citat de la duhovnicul meu) . Cand nu mai avem nici o parere despre întâmplarea cu pricina (nu mai e inadmisibil, dureros, de condamnat, strigător la cer, dezamăgitor etc), atunci ramane durerea, surda si goală. Devastatoare initial, durerea devine surda si goala cand o lipsim de eticheta mintii. Si, peste durerea asta goală, aducem Nădejde. Cum facem asta? Ne rugăm. “Doamne, ma doare tare. Eu nu stiu ce sa fac. Arata-mi drumul, du-ma unde vrei, numai rămâi cu mine. “
Cu nadejde in suflet, durerea neetichetata nu mai sta intr-un colt al inimii. E peste tot. E mare cat casa. O cantitate uriasa de energie va fi scoasa la lumina pentru a fi eliberată. Da-i voie sa iasa. Ai răbdare. Pare incredibil, dar se va termina. E doar energie. Cu Dumnezeu in inima, cu Hristos in minte, întunericul se autoconsuma. Da-i voie. Da-i voie, cu nadejde. Si vei iesi de acolo, de fiecare data, mai curat, mai iubitor, mai bun si, mai ales, mai aproape de tine. Cel care esti cu adevărat.

Trupurile noastre nu ne aparțin

Artist: Auer Gabriela
Sursa: https://www.tablouri-de-vis.ro/cuplu-38119

Trupurile noastre aparțin dumnezeirii care le-a creat. Ele sunt construite sa fie temple ale Duhului Sfânt, nu coșuri de gunoi ale omenirii dezindumnezeite. Pășiți cu grijă prin corpul si cu corpul vostru. Șoptiti cand il explorați. Mângâiați unde doare, zaboviti o clipă, dar nu exagerați; nu e la voi vindecarea, e la El.
Templul trupului are multe cotloane. Uneori, cămări întunecate au nevoie de curățire. Pășiți cu curaj si cu Hristos in inima in intuneric. Dar bland, nu brusc. Si nu insistati cu lumina, nu voi faceti lumină. El face.
Pe langa camarile întunecate, mai sunt si privințe. Acolo e indicat sa nu pasiti singuri, sa luați cu voi un prieten de-ai lui Hristos. Nu poate birui întunericul lumina, dar atat timp cat mintea voastra crede asta….ea are dreptate:)
Cu timpul, veti gasi in trup – da, chiar in trupul ăsta, pe care unele religii îl ignora sau il urăsc, pe care societatea de consum il indoapa cu chimicale pentru ca apoi să-l cheme la dezintoxicari scumpe, trupul ăsta de care unora li s-a spus sa le fie rușine si altora ca si-l pot vinde sau da gratis oricui si oricum !- in trupul asta, templul asta părăsit, veți gasi locuri unde-i liniște. Ca intr-o grădină umbroasa pe canicula. Acolo va puteti opri sa va odihniți. Acolo, daca esti atent, se aud canturile din tot Universul. Acolo, dragii mei, nu va chemați prietenii, oricat de dragi v-ar fi. Rugati-i sa vina, daca vor, dar prin Hristos.
E grea lucrarea. Cere timp, înțelepciune, lepădare de sine si centrare in inimă. Cere sa nu mai vrei sa ai dreptate, sa refuzi sa mai fii victimă si sa iubesti mai mult atunci cand ești…
Dar mai multe Adevăruri au fost deturnate si au nevoie , azi, de lamuriri:

Lucrarea nu cere compromisuri. Doar Adevăr. Facem doar ce ne aduce Pace si Bucurie.
Lucrarea nu poate fi înțeleasa de minte. Mintea creeaza haos. Inima iubește tot si repara tot
Nu e nevoie sa faci nimic din ce nu poți, din ce te sperie, din ce e strain ție. Indiferent cati maestri iti vor spune altfel.
E nevoie sa ai încredere. In El si in oameni. Vor fi momente in care vei atarna pe marginea prapastiei de un fir de ata. Si va trebui sa-ti dai drumul si sa ai Credința ca cineva te prinde. Alege intelept, alege cu inima in cine sa ai încredere. Dar alege. Fara abandon, nu există cale.
Pe drum, singura calauza iti e Hristos. Nu-ti fie teamă sa renunți la ajutorul unui om cand se dovedește că nu mai e compatibil cu drumul tău (nici n-a fost vreodată, v-ati atras pe răni comune, dar asta e altă discuție). Mulțumește-i si lasă-l (las-o) pe drumul lui (ei). Dar niciodată, indiferent ce s-ar întâmpla, nu vorbi de rău, in gand sau cu voce tare, persoanele care ti-au trecut prin viață!
In timp, vei învața sa nu judeci. Uneori, vei învața la modul dureros 🙂 Așa că nu judeca! Indiferent ce vezi, ce crezi, ce ti se pare ca vezi, cat de tare nu corespunde cu credintele tale despre viața, roaga-te pentru ei, dar roaga-te si pentru tine, sa poti sa vezi Adevărul din spate.
Bucuria euforica, extazul provocat de intamplari sau oameni sunt la fel ca supărarea sau dezamagirea. Nu-s centrate in inimă. De aia ele te departeaza de drum. Poti sa te bucuri si poti sa fii suparat. E voie. Esti om. Dar starile cu pricina nu te repezinta, nu te construiesc, nu sunt tu. Fii spectatorul lor.
Orice îți dorești se va întâmpla. Depinde doar de tine cand si cum
De orice iti e teama se va întâmpla. Depinde doar de tine cand si cum.
Trupul ăsta de carne e foarte important. In el poate trăi Dumnezeu. Pășește prin el cu grijă, iubește-l, da-i voie sa spună ce il doare. Fii atent la ce iti spune, ca are dreptate. Doare doar când are ceva de spus.
Trupul ăsta, atat de important, nu ne aparține. Cat timp credem că ne aparține, facem din boli Dumnezei falși si din dorințe demoni reali. Dați-i Templul Stăpânului său de drept :lui Dumnezeu. Sa-l locuiască, sa-l curețe, sa-l indumnezeiasca până la ultima celulă. Atunci, boala si moartea, durerea si suferința dispar. Fericirea si linistea devin starea firească. Dumnezeii falși mor, caci voi ii tineati in viață! Si trupul isi ocupa locul sau, in Adevăr.

Tu cum faci, Doamne?

Doamne,
Asa te doare si pe Tine cand greșim noi? De fiecare dată cand suntem nefericiți, cand alegem strâmb, cand ne inchidem si fugim sa nu ne doară lucruri de care nici nu știm daca dor, așa Te doare si pe Tine?
Cand vezi ca ne autosabotam, ca ne piere increderea in noi, ca ne separam de Tine, ca ne înconjoară gândurile si duhurile, Tu cum te simți?
Așa cum ma simt eu când cei mai dragi suferă de unii singuri, asa ti se rupe si tie sufletul in bucăți?
Cand ai vrea sa dai un Univers întreg unui înger, de drag ce îți e, si el îți cere doar o cutie care-i face rău si ii răneste aripile, Tu cum faci? Trimiți îngeri mai mulți? Sau mai putini? Il iubesti mai mult? Sau la fel? Eu…ma rog. Si am Credința că va înfăptui binele. Binele lui, care să-l faca sa se simta Viu si Liber.
Tu cum faci, Doamne, cand oamenii par sa nu te mai iubească? Cand par sa aleaga mintea in locul inimii? Te doare si pe tine, ca pe noi?
Trebuie sa fie tare greu sa fii Dumnezeu…sa-i Porți in Tine pe toți copiii tăi, mai ales atunci cand greșesc si ii doare…Și sa te miri ca, uneori, tocmai atunci fug mai tare de tine si de ei, in loc sa vina mai aproape.
Doamne, iti multumesc. Eu știu cât ma iubești. Învață-ma sa iubesc si eu ca tine! Dar invata-ma ușor, inca imi mai e un pic de teama de durere…
Cu drag,
L

Eu nu sunt perfecta

Unii știți, alții nu, dar va spun eu acum: am toate imperfecțiunile rasei umane si, in special, ale femeilor de pe Terra, luate la un loc 🙂 Pe unele le-am ținut tot timpul bine ascunse, pe altele le-am afișat cu nonșalanță. De cele mai “grele” dintre ele s-au lovit, culmea paradoxului, oamenii care mi-au fost cel mai aproape, începând cu părinții si duhovnicul si terminand cu prietenii si copiii.
Pana aici, nimic nou. Asa suntem toți. Dar zilele astea ma uit la două prietene dragi incercand sa pornească noi relații. Amândouă sunt blonde, frumoase, extrem de tinere și extrem de iubitoare, de dragastoase si de familiste, prin esenta lor. Ia ghiciti voi cum arată mandrele mele la prima întâlnire? N-o sa ghiciti in veci! Sunt dure, zeflemiste, pudrate pana in varful urechilor, duhnesc a parfum de scoala morții din morminte, mesteca guma și, pentru cine nu le cunoaște, mai au si un ton zeflemitor, de pitzipoanca a carei lectură pare sa fi fost telenovela. Nu sunt așa, pe cuvântul meu de onoare! Sunt bune, blande, frumoase si le-a placut școala! 🤣
Dar există o paradigmă la nivel de omenire care ne face sa ne purtăm altfel decât suntem in primele etape ale unei relații. Care nu ne dau voie sa fim cine suntem, de parcă cine suntem ăla ar fi o zgripturoiaca rea si nedemna de a fi iubită.
Ah, wait! Chiar asa si este! Asta e monstrul pe care il ascunde orice femeie. Si care iese dupa cateva luni de căsnicie, de se sperie bietul om si se întreabă cine o fi nebuna din casa mea si ce a facut cu femeia cu care m-am însurat 🤣

De aici încolo, sunt doua variante: cea de pana acum in care el se crede victima mințita si se ascunde de nebună, încercând cumva sa o mulțumească sau macar sa nu provoace vreun scandal, in timp ce ea incepe vechiul discurs cu “ma simt singură/nu ma mai iubești” etc sau varianta in care azi punem piciorul in prag si schimbam balamucul ăsta! Cum? In Adevăr! Eu asa sunt. Ba mai mult, e posibil ca, pe masura ce ma iubești mai mult, sa scot din mine personalități si mai urâte, si mai frustrate, si mai respingătoare, si mai speriate. Dar, daca ai destulă răbdare si ma iubești destul, si daca am si ai destulă încredere cat sa ne daruim unul altuia cârma vieții noastre, toate personalitatile astea multiple se vor aseza frumos, armonios, pe un drum pe care construim, împreună, o lume mai bună.

Acesta este motivul pentru care o indragosteala calibreaza la 170 nivel de conștiința, iar iubirea la 540. In iubire, eu stiu neputintele celuilalt la fel de bine ca pe ale mele. Si celălalt le știe pe ale mele si e dispus sa le primească si pe cele care vor veni, cu linistea sufletească daruita de faptul că Cineva ( Prezența, Universul, sau ce alti termeni a mai inventat spiritualitatea moderna in loc de Hristos 😛) va vindeca rănile vechi, pentru fiecare dintre noi.
Cand le vindecă? Atunci cand ne asumam drumul in doi, cand nu mai mintim și nu ne mai prefacem, cand nu mai cautam sa salvam sau sa fim salvați.
Atunci Bucuria invinge suferința iluzorie la care ne supunem ori de cate ori intram intr-o noua relație dormind, dar cu speranța (hormonala) ca va fi mai bine.
P.S: Doamnelor, știu ca acelasi lucru se întâmplă si cu bărbații si ca ei au si mai multa nevoie de rabdare, de intelegere, de Iubire, dar m-a căutat azi o vanitate care si-a dorit sa dea si domnii share articolului 😇….probabil de aceea m-am exprimat așa.

Fecioara și Eva

Buna Vestire marchează începutul venirii “noului Adam”, Hristos, salvatorul omenirii. Cum? Prin Maria Fecioara, care a ales Calea Iubirii, in loc de Calea Șarpelui.
Dar ca sa poata alege Calea Iubirii, fecioara Maria învăța, inainte de iubirea sublima pentru Fiul ei, iubirea nemăsurata pentru Dumnezeu. Si prin iubirea de Dumnezeu, iubirea nemăsurata pentru Omenire, cu toata firea ei păcătoasă si căzută.
Dar cum arată iubirea nemasurata?
De ce par sa se bata cap in cap teoriile despre iubire cu pasiune si iubire adevărată? De ce ne suparam uneori pe crestinism cand ne spune ca iubirea iarta orice si ne oripilam cand vine Osho sa ne spună că, daca iubesti pe cineva, il lasi sa plece? Ce taină e iubirea asta, care ne macina de la nastere până la mormânt si care, indiferent cat încercăm sa o lăsăm in planul doi, ne conduce întreaga viață?
“Iubirea pe toate le răbda, pe toate le iartă, nu se bucură de nedreptate, ci se bucura de Adevăr.”
In Adevăr, nu poti sa iubesti ceva exterior ție. Cât timp percepi pe cineva exterior ție (nu vreau sa plece/mi-e teama sa nu-l /o pierd/ sau extrema cealalta: e rău/e nedrept/n-as face niciodată ca el/ea), nu iubesti deloc.
Eva a pierdut Iubirea intr-o secunda de separare. Prin Alegere, prin neascultare, dar in necunostinta de cauză, s-a separat de Dumnezeu. Fecioara a ales Ascultarea. Nu din frică, nu din obedienta, ci din simțământul Întregului pe care doar Iubirea divina îl dă: “Iată roaba ta. Fie mie după Cuvântul Tău.”

Feciora Maria are dragoste si înțelegere nemăsurata pentru Eva. De ce? Pentru ca a integrat personalitatea Evei. Arhetipul fecioarei Include toate celelalte arhetipuri de pe pământ. Fecioarei nu ii va fi teama niciodată de o potențială cădere. Pentru că, in Duh, a trăit deja căderea. S-a făcut una cu femeia căzută si o iubește, nu exterior, ci interior. Profund, divin, fara nici o separare.

Nu poti sa visezi la arhetipul fecioarei până n-ai trait, asumat, arhetipul Evei. Pentru ca sămânța stricăciunii este in firea umană. Cat timp fugim de acest adevăr, minunea hristica, Hristosul launtric nu poate veni. Ce sa vindece El, daca noi ne credem, deja, perfecți si vindecați?