Să-i lăsăm sa plece pe cei dragi, cu siguranța și dezinvoltura omului care iubește dumnezeiește, adică dezinteresat. Aceasta este proba de foc a Iubirii zilele astea…
Să-i lasam sa plece pe cei care aleg sa se intoarca la ceruri, multumindu-le pentru tot ce ne-au fost, cat ne-au fost. E uman să doară, dar e divin sa înțelegi și să ierți până când nu mai e nimic de iertat. Da, oricât de dur ar suna, atât timp cât ne doare plecarea cuiva e neiertate, e conditionare de nevoia noastră, de eul nostru, de legătura cu noi. Când iubești, lași să plece. Și atunci fluxul iubirii va curge lin, fara blocaje, înspre încotro vrea fiecare suflet, avand conștiința faptului că nu există aici și acolo, că totul e un tot a cărui treabă e sa curgă. Sa se transforme în veșnicie.
Și atunci când nu mai ești nimic, nu mai strivești corola de minuni a lumii. Lași totul sa curgă, fara sa mai oprești fluxul vieții (și îl oprești de fiecare dată când raportezi un eveniment la tine, la eu).
Când iubim totul necondiționat, îi lăsăm să plece. Pe copii în viață, pe drumul lor, nu pe al nostru. Pe iubiți in excursii cu cine le e drag sau de unde au sa-si ia lecții. Pe prieteni îi încurajăm să-și facă prieteni noi. Și celor ce mor, le luminam cu inima drumul către veșnicie.
Tot ce se întâmplă pe lume e despre noi. Daca învățăm să privim în întâmplare la neputința noastră.
Nimic din ce se întâmplă pe lume nu e despre noi. Daca alegem sa ne privim pe noi că separați de Tot.
Ne dor neputințele noastre. Și dor tare. Ne doare necunoscutul. Și doare cu groaza unui întuneric pe care nu-l mai putem nega. Ne dor condiționările. Și vor durea până vom înțelege ce e, de fapt, condiționarea. Ne doare neiubirea, într-o lume plină de iubire pe care nu știm să o primim…
E greu și e frumos drumul. Și-l putem începe cu începutul: accept că mă doare și ma deschid sa primesc ajutor, ca sa mă vindec. Nu eu, ci programele mele condiționează. Accept sa le văd, că sa le pot corecta.
Lăsați-i sa plece, pe cei pe care ii iubiti mai mult. Însoțiți-le drumul cu lumina calda, din inimă. Sa le fie bine și să se întoarcă, când vor fi pregătiți. Dacă faceți asta de suficiente ori, veți descoperi că n-au plecat niciodată. Doar au venit mai aproape, indiferent în ce colț de univers s-ar afla.
Cred că m-am născut o ființă pătimașă. Știu că nu m-am născut chiar așa, dar sigur așa am fost de când am început să deschid ochii către lume. Am iubit cu patimă, am urât cu patimă, am mâncat cu patimă de fiecare dată când golul din suflet nu voia să se umple, am lucrat cu patimă de fiecare dată când nu mai voiam să știu cine sunt, m-am măritat cu patima unei adolescente în căutarea căminului perfect și, mai ales, am născut doi copii minunati, cu dorul de o iubire necondiționată pe care, astaZi știu, mintea umană este incapabilă să o înțeleagă și cu atât mai puțin să o pună în practică. Am divorțat cu dezamăgirea patimii neîmplinite, am urmat cai spirituale cu patimă dăruirii complete și totale, am iubit din nou, mai mult și mai frumos, pe toți oamenii și pe fiecare în parte și totuși, de fiecare dată, dezamăgirea a venit mai puternică, mai tăioasă, mai fara drept de apel. Direct proporțională cu efortul, cu energia uriașă pe care o dăruisem poveștii, as spune azi.
Patima are talentul de a semăna izbitor cu iubirea. Ba chiar se simte mai puternic decât iubirea, pentru că sufletul i se vinde ei spre identificare. Și de aici încolo, tocmai pentru că e patima și nu e iubire, consumul de energie devine mai mare, mai dornic sa mute munții din loc, mai aproape de supranatural.
Cum le deosebim? Una e in Adevăr, cealaltă în minciună. Ce înseamnă asta? Pai, in Adevăr lucrurile curg lin și frumos, consumul de energie se duce către binele comun, al omenirii, al universului tot. In Adevăr nu faci eforturi, nu faci compromisuri, nu-ți dai viața peste cap. In Adevăr e timp pentru toate și oportunitățile apar singure, se desfășoară firesc și lin, iar tu le împlinești cu smerenie, ca parte dintr-un întreg care se supune frumosului, fara să încerce sa-l controleze.
În minciună e diferit. Pentru că minciuna e in fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi are niste … piticiJ, niste personalități foarte bine ascunse care nu cred in Dumnezeu. Sau pe limba neortodoxa, personalitati care, la un moment dat in viața, s-au simțit alungate, părăsite, singure, nedemne de iubire, dezamăgite, anulate sau pe cale de anulare. Și ce au făcut ele? Au ascuns durerea aia așa de bine, i-au pus petic și s-au separat de Dumnezeu. De Întreg, de Flux, de curgerea vieții. Care-i peticul? Mai întâi disperarea, apoi senzația că nu meriți, apoi furia, apoi hotărârea întunecată: „O să obțin eu singur! Ce daca nu mă iubește nimeni? O sa muncesc și o să iau pas cu pas iubire, recunoaștere, job, casa, familie, prieteni, iubiți. Și o să le țin pentru mine, doar pentru mine, ca sa am și eu ce au alții”. Și uite așa, uitând de unde a plecat și ce ascunde de fapt, fiecare din personalitățile astea creste, învață, se dezvoltă, experimenteaza, strânge pentru ea, ajunge să creadă că iubește necondiționat pentru ca, la un moment dat, sa vadă cum tot ce a construit se năruie într-o secundă…într-un an, într-un ceas, nici nu contează… Contează doar că primul raționament a fost greșit. Și pe acela nici nu ni-l mai amintim. „Dumnezeu m-a alungat/Nu pot sa primesc ce îmi doresc/ Nu merit ‘’ e raționamentul greșit. Și fiecare din aceste rani se vindeca greu, cu multa compasiune, strat după strat, ego după ego, până când fiecare dintre ele se reaseaza in fluxul de credință și de adevăr în care fiecare dintre noi primește tot ce își dorește, atata timp cât dorința e pură, curată, nepatimasa, simplă și în Flux: adică smerită și netrecută prin nici o personalitate, adică sigură că doar ceea ce e pentru binele comun al tuturor e bun de primit si, in caz că e așa, va fi primit fara luptă, fara forța, fara exces de zel și fără compromisuri. Dar atunci chiar poți primi Lumea întreaga, nu doar bucăți chinuite!
Poti sa primești ceea ce vrei, dar nu poți să obții ceea ce vrei!
E greu sa fii om. Dar e simplu sa devii parte – mica și neînsemnată- din dumnezeire.
Și totuși, pătimirea m-a făcut un om mai bun. Mi-a dat voie sa iubesc până la nebunie, sa mă identific cu personajul iubit până la paroxism, să mă simt un pic mai aproape de Dumnezeu, să mă anulez pe mine cu fiecare compromis, cu fiecare ezitare, cu fiecare dorința înăbușită de dragul altcuiva (care drag e doar o frica de a afla cine ești, nu un drag adevărat) .
Patima pentru serviciu mi-a dat voie să mă uit pe mine, să mă identific complet cu ce făceam acolo, sa obțin satisfactii iluzorii dar dulci, pentru ca, după fiecare efort de acest gen – in special evenimente și în special când rezultate erau fantastice -, să mă simt mai goală pe dinăuntru ca niciodată.
Patima pentru copii a fost dusă la paroxism. S-au născut din ea doua OnG-uri minunate, care, slava Domnului, au ajutat multi oameni și încă mai ajută, chiar daca azi se ocupa de ele alți oameni pătimașiJ . S-au născut cursuri pentru părinți, doua case care arata ca Lumea Copiilor și doi copii care, de atâta libertate, erau foarte aproape să-și piardă direcțiile in viața, dar care din libertate au prins aripi frumoase. Azi, ei învață Bucuria vieții așa cum vine și rostul Renunțării, atunci când lucrurile nu ies cum vrem noi. Învață cu seninătate și cu deschidere, dar a rămas în ei dorința pentru patimă, pentru munti mutați din loc din voia noastră, pe care atât de pătimaș a trait-o mama lor și a transmis-o celor din jur.
Fiecare dintre ele m-a făcut un om mai bun. Un om care se dăruiește pe sine fara limite, care iubește cu pasiune,care iartă aproape cu disperare, care știe că nimic din ce îți dorești nu e imposibil.
Dar, când a venit Cineva și le-a așezat pe fiecare în Adevăr, când încep să se vindece toate necredincioasele și toate furioasele din mine, motivația se schimbă. Nu mă mai identific cu mama perfecta, cu luptătoarea pentru drepturile omului, cu fiica perfectă, cu partenera ideală, cu șefa care face totul sa meargă struna și nici măcar cu iubita care ar muta munții din loc să-ți facă viața mai ușoară. Nu mă mai identific cu nimic, pentru că nimic din ele nu sunt Eu. Eu sunt o rotiță dintr-o matrice mare, una care poate orice, dar face cu răbdare – și cu motivația corectă – doar ce a fost trimisă să facă. Una care doar completează un mecanism minunat și complicat, de alte milioane de roți, pe care le iubește cu răbdare, nu cu patimă, urmarindu-le cu drag, și cu multe rugăciuni, cum își învață și își trec, fiecare, lecțiile lor.
“Eu nu mai merg. Am treabă. Mergi singură”. Așa a sunat un mesaj primit azi dimineață. Sec, fara menajamente și dur. Așa l-aș și privit în mod normal. Toată groază mea de singurătate, de ‘mergi singura, fa singură’ m-a răscolit în câteva secunde. O simțeam cum se așează confortabil in tot abdomenul, iar mintea, mintea mult învățată cu problema asta veche, a avut un moment când a încercat să o ia pe drumul vechi. A vrut să se supere, sa se plângă, sa se victimizeze, să spună că nu mai vrea să facă nimic, sa se răzbune pe ea însăși și pe mine însămi, sa se autocondamne la supărare, la singuratate, la separare.
De data asta, cu blândețe, Cineva a oprit-o. De data asta, pentru că sufletul meu știa că cine a trimis mesajul nu e nici rece, nici dur, nici lipsit de compasiune, a interpretat mesajul in Adevăr. Și în adevăr, rece și dur a devenit la obiect, sincer și calm. Și în adevăr, in loc sa arunc vina in afara am putut sa mă uit înăuntru. Și înăuntru era nu frică, ci groază. In mine, in minte, in corp, in memoria fiecărei celule, era groaza paralizantă de a face ceva singură. Ce haios, as zice. Că pe toate până acum în viața le-am făcut singură. Deci cu ce mă ajută frica asta? Cum m-a aparat ea vreodată de ceva ce aveam de trăit? Cum am crezut eu vreodată, ca un om fără minte, că tocmai ea, frica, cauzator de paralizie la nivel celular, blocant de iubire la nivel astral, ar putea fi prietenul, ajutorul, binele a ceva?
E neagra frica. E ca un fum, căruia îi ia câteva secunde sa cuprindă tot corpul, sa paralizeze orice acțiune, sa te duca din Rai in Iad, sa te facă să te simți neputincios, singur și separat de Dumnezeu, ergo și de orice ajutor omenesc. E puternica, vivace și extrem de persuasivă. Nu știm să ne apărăm de ea, pentru că am învățat că ne protejează. Ni s-a spus că ne e prieten, așa că o lăsăm să cuprindă și să ne cuprindă, până când ne amintim că e ceva mai puternic, mai frumos, mai luminos și mai iubitor decât ea. Duhul Sfânt. Și cu el împreună, poți călători până la capătul lumii, spunandu-i în gând: “Doamne, du-ma oriunde vrei, numai ramai cu mine.”. Și atunci, chiar atunci, frica se vindeca, personalitatea îngrozită se vindeca și fiecare celulă din corpul tau știe că niciodată, dar niciodată nu are cum sa meargă singură. Nicăieri. Pentru că merge cu El. Și fiecare celulă din corp primește informația noua cu iubire și cu recunoștință, se bucura și se încălzește de caldura dragostei nepământești și omul se mai vindeca, încă un pic, de neputința lui. Ce mici sunt oamenii și ce mare e Dumnezeu. Ce mari și minunați devin oamenii în Dumnezeu.
P.S.: nu m-am dus singura nicăieri. A venit el, autorul mesajului. După ce m-a ajutat să-mi vindec o mare, uriașă neputința. Puteam sa aleg să mă supăr, sa învinovățesc, să mă autocomoatimesc. Și aceeași lecție care a durat cinci minute ar fi durat ani. Atât contează. Să ținem minte că nu suntem niciodată singuri. Că nimeni nu ne condamna, doar neputințele noastre. Și că Cineva ne iubește așa de mult, încât rămâne aproape, indiferent cat de mult incercam noi sa ne separam de El.
Multi dintre noi am fugit, de-a lungul vieții, de oameni furioși și, mai ales, am fugit de noi înșine când ne-am simțit furioși. Chiar și pe drumul spiritual, furia reziduală poate reapărea când te aștepți mai puțin, ca răspuns la factori sau întâmplări dintre cele mai comune și, neștiind că mai există înăuntrul nostru, e posibil sa nu știm nici cum sa lucram cu ea. Ca emoție, furia este superioară rușinii, negării sau fricii, dar ea implica niste programari negative extrem de nocive: victimizarea (de ce să-mi faci tu asta mie?), Dorința de control (eram sigură că se întâmplă așa), inflexibilitatea (eu proiectasem un scenariu și orice schimbare din el mă face să nu mai reușesc să-l rescriu)etc. Dar, mai mult decât orice, furia implica o doza de disperare. Nimic din ce știam nu mai funcționează, mă simt singur împotriva tuturor, am senzația că și Dumnezeu a uitat de mine, toți vor să mă rănească, nimeni nu mă iubește. O să râdeți, dar e de bine 🙂 Acesta este un nivel aproape de adevăr în care realizez că nimic din ce știu nu mă poate ajuta. Și e un moment bun pentru alegere: aleg să las frâu liber animalului din mine (sa urlu, sa lovesc, să mă cert, sa arunc lucruri) sau aleg să mă declar neputincios, să îmi recunosc micimea, sa recunosc că nu știu ce să fac și să cer ajutor de la Dumnezeu. Observați că nu spun nimic de genul ‘aleg să mă curăț, aleg să mă controlez, aleg să folosesc partea intelectuală a creierului’, pentru că toate mecanismele astea, am descoperit pe propria piele, sunt doar forme de negare și depărtare de Adevăr.
Că orice sentiment negativ, furia se vindeca cu Iubire. Dar, cu riscul sa se supere multi pe mine, noi nu suntem capabili de acea iubire. Hristos este, că tot suntem aproape toți botezați creștinește, poate începem să și folosim acest mare avantaj.
Și atunci, pașii pe care i-am.identificat pe propria piele sunt cam așa:
1. Renunț la orice credeam că știu, recunosc că sunt neputincios și incapabil să repar ceva în viața mea, de-adevăratelea. Recunosc că mă.simt furios și că, de-a lungul vieții, problemele au părut să se rezolve când m-am purtat așa (m-au lăsat toți în pace, mi-a luat mama jucăria pe care o voiam, nevasta a încetat în sfârșit să mai țipe și să mă mai cicălească atunci când i-am arătat animalul din mine)
Aceasta abordare ar trebui sa reușească să ne ducă la nivelul Adevărului.
2. Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute sa conștientizez toate momentele din viața când furia a părut să mă ajute sa depășesc o problemă și îl rog să mă lase să le văd real, dincolo de percepția mea subiectivă.
3. In funcție de temperamentul fiecăruia, aici e posibil ca o mare parte dintre voi să aibă mai mare nevoie de un sac de box decât de o rugăciune 🙂 Nu va fie frica sa îl folosiți, dar în timp ce loviți fiți atenți la voi, rămâneți conștienți, eliminați energia aia, nu o faceți mai mare. Lăsați gândurile de răzbunare, de ură și orice mai apare sa se scurga cu fiecare lovitură, rămânând atenți la conștiința voastră, fara sa va identificați. ‘Mă simt furios, dar furia aceea nu sunt eu, e doar o parte din mine. Una extrem de neiubita’
4. Acum că sunteți epuizați, puteți să treceți la iertări. Ho -pono-pono, acatistul de iertare, rugăciuni de iertare, multe și nenumărate, nu întrebați cate și cât timp, va asigur că aveți pentru ce va cere iertare, ani de-a rândul;) Dar pe parcurs va începe să vă placă.
5. In timpul pasului 4, e foarte posibil sa începeți să proiectați furia aia asupra voastră înșivă. Este etapa pe care creștinismul o numește așa de frumos ‘vederea păcatelor proprii’. Dar atenție mare, nu cadeți in capcana de a va infuria pe voi înșivă. Aceeași înțelegere și compasiune pe care învățăm să o avem pentru ceilalți oameni, este imperios necesar să o avem și pentru noi înșine. Este imposibil sa devenim oameni iubitori cu cei din jur, daca nu suntem mai întâi cu noi înșine și cu multele noastre neputințe.
6. La pasii 4 si 5, veți descoperi, încet încet, că nimeni din cei pe care ii considerați vinovați nu erau, de fapt. Că nimeni nu v-a greșit vreodată. Că fricile, vinovățiile și toate neputințele voastre au atras acele întâmplări de viață. Și mai mult, că cei care păreau că v-au greșit atât de tare s-au sacrificat, la nivel de suflet și probabil fără să-și dea seama ce fac, că sa va ajute pe voi să creșteți spiritual și ca nivel de înțelegere:) Și o pace pe care e greu sa o descrii in cuvinte, și lacrimi multe, de fericire și de uimire in fața minunii care de desfășoară acum, din perspectiva nouă, le vor cuprinde pe toți și pe toate, cu oameni, cu întâmplări și dincolo de orice raționalizare…doar cu Înțelegere.
O Iubire infinită, o căldură care inunda sufletul va cuprinde toate întâmplările acelea care au adus suferința, toți oamenii implicați, toți pe care i-ați rănit vreodată și nici nu v-ați dat seama.
7. Apoi, nu știu dacă în câteva ore, în câteva zile sau in câteva luni, va urma testul. Cum reactionam la furia altora? Pentru că, cel mai probabil, daca noua ne-a fost frică de această parte din noi, atunci sigur ne e frică și de aceeași parte din alții, poate chiar puțin mai mult. Așadar, cum reacționăm in fata furiei dezlănțuite a altei persoane? Ne enervăm? Probabil că nu, daca am trecut prin pașii de mai sus. Ripostam? Sigur nu. Super, am devenit un pic mai buni. Dar haideți să vedem mai departe! Fiți foarte atenți la voi in aceasta etapă, la subtilități care până azi păreau invizibile. Va doare un pic in piept? Vă apărați, fara sa vă dați seama? Reveniți la stadiul de ‘eu vs ei’? Știu, primul răspuns e nu 🙂 Dar il iubim pe omul furios din fața noastră? Ne dam voie sa avem încredere totală nu în noi, ci în Dumnezeu? Ne dam voie sa lăsăm de-o parte orice blocaj, orice protecție și să-i dăruim omului furios din fața noastră toată iubirea care poate trece prin noi? Sa vedem in furia aceea omul rănit, deznădăjduit și să-l îmbrățișăm cu sufletul, cu toate întâmplările lui de viață care l-au adus în starea asta? Testul, de data aceasta, e de credință: eu cred că nimic din ce am știut până azi nu mă poate apăra și că doar Dumnezeu poate. Și, ca să poată, tot ce am crezut eu ca mă protejează e lăsat să plece, astfel încât prin mine, sa ajungă la celălalt fluxul vindecător de iubire. Și, așa cum Soarele ne încălzește pe toți la fel, tot asa, prin noi, de fiecare data când îi dam voie, Dumnezeu îi iubește pe toți la fel.
Nu de la noi cere Dumnezeu iubire necondiționată. Tot ce avem noi de făcut este să nu o blocăm pe cea pe care o primim pentru alții, pentru toți, pentru că doar astfel o putem primi și pentru noi. ‘Precum și noi iertăm greșiților noștri’. Nu mai fugiți de furie, a voastră sau a altora. Este o etapă necesară. E parte din fiecare dintre noi. E o personalitate neiubita, singură, disperata și care a ratacit calea. Probabil cea mai singura dintre toate personalitățile. Îi dam voie sa fie, știind că noi suntem mai mult de atât și cerem ajutor că sa o recunoaștem, înțelegem, iubim și integrăm, ca parte dintr-un Univers a cărui măreție, al cărui echilibru și al cărui Plan doar le bănuim, astăzi.
P.S.: va rog, va implor, orice ați face, nu (mai) faceți sex când va simțiți furioși. Partenerul nu este sac de box!
“Iisus, când a văzut-o plângând și pe iudeii care veniseră cu ea plângând și ei, a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine. Și a zis: Unde l-ați pus? Zis-au Lui: Doamne, vino și vezi. Și a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată, cât de mult îl iubea.”( Ioan, cap 11)
Mi-a atras atenția aceasta bucatica din Evanghelia de astăzi și mi-am amintit, brusc, de foarte multe lucruri: de filme sf cu supra-oameni, de diverse cercuri și grupări spirituale, de mine, de voi, de noi toți…
Mi-am adus aminte că toți, conștient sau nu, într-o măsură mai mică sau mai mare, facem tot ce facem prin viața asta a noastră , de la alegeri la reacții, de la rugăciuni la inițieri, având ca motivație, mai mult sau mai puțin ascunsa, fuga de suferința.
E firesc să nu vrem sa suferim. Dar e posibil sa fi găsit inamicul greșit? Pentru că, mai devreme sau mai târziu în viața, dăm vina pe emoții, învățăm să le controlăm și, pe măsură ce trec anii, plângem din ce in ce mai rar. Nu ne mai doare, nu mai plângem, dar nici minuni nu facem, nici Lazar nu înviază.
“Am suferit tare…eram tânără și eu…azi nu m-ar mai durea nici în cot dacă ar face”. Așa îmi povestea, chiar ieri, o frumoasa doamnă, proaspăt trecută de 50 de ani, despre o aventură a soțului ei din tinerețe. Suferă și azi, după 30 de ani, ii plânge sufletul când povestește și încă n-a reușit să înțeleagă ce i s-a întâmplat. E victima unui sistem în care capcana este să te crezi victimă, dar ea încă nu știe… Ce spune ea e că “azi e mai puternică, azi nu mai iubește cu pasiune, azi știe că nu e dependenta de el”. Eu i-as spune că e atât de frumoasă când povestește, ca mi-o amintesc mireasa acum 30 de ani, că n-a fost vina ei și nici a lui, ca-s frumoși amândoi azi mai mult decât oricând și mi-s dragi și că, de-ar înțelege rostul suferinței, poate i-ar reveni sclipirea in ochii aia atât de frumoși și atât de triști, acolo unde a fost bucurie și credință și azi e pasivitate amestecata cu resentimente. Aleg să nu-i spun nimic. N-ar înțelege. Încă.
Pasivității experții îi spun detașare. Eu insist sa ii spun dez-indumnezeire și dezumanizare. Detașarea e o stare a Conștiinței caracteristica lui Dumnezeu. Ca ființă umană, ai iluzia că ajungi la ea, negandu-ti sentimente pe care nici macar nu le-ai înțeles bine. “Am făcut asa, am suferit, data viitoare voi face altfel”. Aceasta nu este detașare, ci neimplicare. Neimplicarea are la baza sentimentul de separare, dualitatea, căderea din Rai. Neimplicarea ne poate da senzația că ne ferește de suferința, dar fiind opusul Iubirii și al Totalității, ea ne depărtează fix de partea spirituală a ființei umane și prin urmare, ne depărtează de Dumnezeu.
E firesc să fugim. Pe toți ne-a durut crunt ceva. Un ceva sau mai multe. Ducem cu noi gusturi amare, trădări, dezamăgiri, minciuni, rușini și furii pe care nici macar nu le mai ținem minte, precum și frica sa nu se mai repete vreuna dintre ele. Dar corpul nostru le tine minte. Subconștientul le tine minte. Și când credem că le-am îngropat mai bine, ele se întorc, in minte sa ne chinuie sau in viața sa ne dispere și atunci fugim din nou la terapie, la spovedanie, fiecare pe unde poate, sa ne scape cineva cumva de suferința, intrebandu-ne, în sfârșit , “de ce?”. Pentru că nu poți înțelege o durere pe care n-o lași să doară. Pentru că nu poți uita ceva ce n-ai înțeles. Pentru că Marea Conștiință refuza sa te lase să te crezi victimă, in oricare capitol al vieții tale și, din Iubire perfectă și divină, insistă să îți arate că nu ești, că n-aveai cum vreodată să fii victimă.
Iisus a plâns. De durerea Mariei și a Martei, de dragul lui Lazăr, de Om ce era a plâns! Și de fiu de Dumnezeu ce era, după ce a plâns l-a înviat. După toate grupările spirituale care va promit lipsa suferinței, după toate cercetările și filmele care vorbesc despre supraomul care-si folosește mintea la intreaga capacitate, când va hotărâți să alegeți drumul drept, cel care trece prin Adevăr, amintiți-va asta: Iisus a plâns. Pentru că a iubit. Și când iubim mai și plângem. Dar e drumul bun, e singurul drum. Cat fugi de iubire, cat fugi de suferința, cat fugi de amintiri care dor, cat fugi de tine nu poți fi om întreg. Și doar un om poate deveni supraom.
Nu pot sa nu găsesc în fiecare zi noi motive de recunoștință de când a început balamucul co-vid, ceea ce va doresc și vouă să faceți, pentru că e un exercițiu de regăsire bun și util.
Trec peste faptul că o lume întreagă de guvernanți și ‘capetenii de trib’ se învârt că oile, acționând în reluare și luând măsuri bazate pe frică, pe repetiție și pe mimetism.
Trec și peste vaicaretii de serviciu , care au înțeles că e posibil sa moara dar vor sa moară sătui, că altfel nu-mi explic de ce ar da iama in supermarket, cel mai ușor de contaminat loc din lume.
Mă uit doar la ce încearcă să ne învețe virusul asta aiurit, că dacă ne-a lovit pandemia o fi având ea vreun motiv…karmic, că să le fac pe plac prietenilor care se dau in vânt după acest cuvânt, fără să-l înțeleagă uneori.
Hai sa vedem, ce am auzit cel mai des in ultimii ani? Eu una am auzit ‘n-am timp’. “As vrea sa scriu dar nu am timp, mi-e dor de prietena din liceu dar nu am timp s-o sun, mi-as vizita părinții mai des dar nu am timp, as veni la cursurile de dezvoltare personala dar nu am timp, as petrece mai mult timp cu copiii dar nu am timp. Voila, acum avem timp! Hai să mulțumim, că l-am cerut cu ardoare!
La nivel de nucleu familial, cele mai multe familii duceau o lupta acerba sa arate bine in ochii lumii și să facă ce trebuie. N-aveau timp pentru ei și pentru ai lor, dar găseau oricând timp pentru condițiile sine qua non ale unei societăți care alerga că dementa spre nicăieri: mașini scumpe, rate la case in care nici nu ne mai întâlnim unii cu alții de mari ce sunt, rate pentru alte case, de vacanță, la munte sau la mare, totul in numele unui ‘trebuie’ de care tot Universul ar rade cu lacrimi, dacă nu l-ar lua plansul. Hai sa vedem azi: ne mai trebuie mașina? Putem trai fără ea? Ora la cosmetica, ora la sala și ce alte modalități am mai găsit în ultimii ani sa fugim de noi, de depresiile și anxietățile noastre, mai sunt ‘un must’ azi?
Și acum, hai sa vorbim de serviciu. De job, că nu-i mai zice nimeni serviciu. Job-ul, acel zeu al vieții noastre care ne definește, ne face să știm cine suntem, ne răpește copiii și-i dă să-i crească străinii și căruia i-am plătit atâția ani tributul recunoștinței, ținând într-un colt de suflet, uitat, visul din copilărie și neindraznind să-l mai scoatem la lumină. Ne mai răsplătește Zeul ăla azi? Sigur da, in cazul in care nu e un zeu, ci un prieten și coincide măcar parțial cu visul din copilărie. Atunci ne răsplătește, pentru că între prieteni e un schimb, nu o relație stăpân-supus.
Despre iubire mi-e și jenă să vorbesc azi. Va prindeți voi, fiecare, stand în case cu jumătățile vieții voastre… Deși, când ne-om trezi din buimăceală asta , doar despre Iubire vom mai vorbi. Și vom vedea că nu are nimic în comun cu schimbul josnic pe care am îndrăznit să-l numim cu cel mai frumos nume din Univers.
Despre proprietate
Pentru că ajunsesem complet obsedați de posesie, de proprietate, de acumulare, pentru că ajunsesem atât de nebuni încât să ne definim prin statutul social, probabil că și această enormitate va trebui sa plece. Fiți atenți la cei din jur, împărțiți cu dragoste, uitați-va la valoarea umană. Altfel vom fi puși în fața unor reorganizări și mai de amploare. Ecuația cu sclavul și stăpânul nu are ce căuta în omenire.
Despre biserică
Hai, că asta-i serioasa. Incep cu ceva ce unii ar numi karmă: va amintiți când o țară întreagă striga ‘vrem spitale, nu biserici’? Pai, faca-se voia noastră, și de data asta…Sa de-a Dumnezeu să avem multe biserici și puține spitale, și toate sa fie raportate perfect la nevoile populației! Daca nu vrem sa fim bolnavi, de ce cerurăm fraților așa ceva? Pentru că un sistem de gândire ne-a convins că e musai sa fim bolnavi, știu, am răbdare, nu vreau sa vă cert…aveți și voi răbdare cu mine, că-i o postare grea și o aman de multe zile…
Observ că, fara să înțelegem ce vrea de la noi ‘pocinogul’ asta în care intrarăm, practicam din nou sportul nostru preferat: Scindarea. Pai sa fie cineva de vină! Jumătate de țară și-a pus cele mai grele și mai urâte frustrări și proiectii in carca carca institutiei care ar putea să ajute mult în astfel de momente și a scos-o țap ispășitor inchizandu-i porțile taman când unora le trecea prin cap că e vremea pocăinței și ar fi avut nevoie de ceva susținere sa intre pe Cale. Biserica, nevinovată, se apără cu strășnicie, se înfurie pe ascuns și iese in fața cu o atitudine tipic evreiască, de victimă nevinovată, uitand, taman in Postul Paștelui, rugăciunea obligatorie: ‘Asa Doamne Împărate, dăruiește-mi să-mi văd gresalele mele și să nu-l osândesc pe fratele meu’. Nu intru in detalii despre cat Adevăr și cât hermetism conține rugăciunea asta…poate revin cu alta postare. Dar zic atât: Biserica s-a născut ca loc de rugăciune comună, că doctor al sufletelor, nu că tribunal. Acolo mergi sa găsești alinare, sa fii înțeles și tratat cu iubire, nu certat. Biserica este stâlpul comunității. E locul in care comunitatea își pune bazele, își spune păsurile, își împărtășește bucuriile și tristețile. Cum mai facem asta când stăm la slujba, facem și aici ce trebuie, ne miruim și plecăm acasă, singuri și triști? În curțile bisericilor s-ar juca copiii, și oamenii s-ar bucura de râsetele lor zglobii. Azi oamenii se încruntă când văd copii la biserică, pentru că e posibil să-i deranjeze din rugăciune. Nu-i așa că suntem haioși? Adicătelea oamenii vor sa rămână triști și îi enervează jocul copiilor, că le-ar putea ridica vibrația:)))
Oricum ar fi, dragilor, biserica va supraviețui. Din ce in ce mai multi preoți se trezesc la munca lor adevărată: cea de a Induhovnici omul, nu de a-l conduce. Din ce in ce mai multi preoți știu că e treabă lor sa formeze o comunitate, nu sa stea închiși între patru pereți și să aștepte oamenii să vina la ei. Biserica va supraviețui, imediat ce-și va recăpăta rolul pentru care s-a născut. Și orice altceva din ea va pieri, la fel ca orice sistem creat de mintea omului ci nu de Adevăr.
Haideți și cu statul și mă opresc 🙂
Statul e și el o Comunitate mai mare. Are valori, rădăcini, amintiri, visuri comune. E o grămadă mai mare de oameni care ar trebui sa lucreze împreună la un scop comun. Mai făceam asta? Pai nu, eram prea ocupați să dăm vina unii pe alții. Am fost atât de ocupați să creăm un sistem dement căruia să-i dăm numele de stat încât în situații limită nu are nici o putere să ne ajute. Pe cine înjurăm? Nici nu știm pe cine…La modul ideal, fiecare comunitate își alege un lider pe care îl cunoaște și îl trimite la capitală să le reprezinte interesele. Și in acest fel, când se întoarce periodic în comunitatea lui, unde toți sunt rude și cunoscuți, e silit să povestească ce a făcut pentru ei. Voi ați privit în ochi personajul pe care l-ați votat? De obicei nu, pentru că a avut grija mintea noastră să creeze așa un sistem complicat, că nimeni nu-l mai descurcă. Și cu cât e mai complicat cu atât e mai putred și cu cât e mai putred cu atât e mai lipsit de rădăcini. Și oamenii sunt mulțumiți să-și verse frustrarea înjurând și se simt bine știind că puterea, ergo responsabilitatea, nu mai e la ei.
Observați că țin cu toată lumea și că nu vreau sa am dreptate cu nimic. Vreau sa va rog atât: fiți atenți! Și sinceri cu voi înșivă! Cat din viața voastră era Adevăr? Cat din ce făceați/faceți zilnic va bucura sufletul? Fiecare clipa, fiecare privire, fiecare gest, fiecare conversație, fiecare telefon contează! Fiecare din ele Trebuie, are Dreptul sa vă aducă bucurie, sa va umple inima, sa va de-a o stare de bine permanenta! Numai acel sentiment e semnul viii divine! După ce plângeți azi? După prietenii false, după pierderi de timp, după zile și nopți irosite că să refulați ce ați acumulat peste zi? Nu mai plângeți. Fiți recunoscători. Nu exista rău în lume altul decât cel creat de mintea noastră și mintea noastră se poate schimba, Imediat ce învață Voia Divină.
P.S.: pentru cei care așteptau Ascensiunea: a venit. Nu e cu inorogi, cu norișori roz și cu îngerași, pentru că atât a putut să creeze mintea noastră defectă, plină de frici, de furie și de dorința de a învinovăți. Dar e o binecuvântare, chiar daca azi nu o putem vedea. Profitați de ea să curățați fiecare în colțișorul vostru, in ograda voastră, in familia voastră. Scoateți la suprafață cele mai vechi și mai ascunse dorinte. Dati-le voie sa zboare și să se împlinească. Da, fix alea pe care le-ați crezut imposibile. Fiți recunoscători pentru fiecare clipă și cereti sa învățați cat mai mult din ea. Dar, înainte de toate, fiți atenți la voi. La noi. La lumea pe care am creat-o. La miile de lucruri bune pe care le are ființă umană și la miile de lucruri rele pe care ni le-au adus frică și credința în pedeapsă. Da, e un proces de curățare. Dar îl putem trai frumos, cu respect față de noi, fata de semenii noștri și fata de Dumnezeu. Cum facem asta? Conștientizând ce-i bine și ce-i rău și renunțând complet sa le mai judecăm. Asumandu-ne bucățica pe care noi o putem transforma in Rai – casa, familia, serviciul – și renunțând la a mai învinovăți pe oricine , oricând, indiferent de circumstanțe. Și mai ales, având grijă de noi, că să putem avea grija de cei din jur! Orice ne provoacă tristețe, resentimente, orice ne oprește din drumul spre Rai trebuie lăsat să plece. Suntem obligați să redevenim de-adevăratelea fericiți, că să putem rămâne pe Pământ.
P.S.2: nu ignor varianta cu planul ascuns și conspirațiile. Exista o doza mare de adevăr acolo. Dar nefiind adevăr divin, v-as invita sa nu-l hrănim cu energia noastră, pentru că nici ei nu știu azi la ce folosește ce au pornit.
Concentrati-va pe Înțelepciune, pe Recunoștință, pe Nădejde, Credință și Dragoste și vom ieși din asta mai fericiți decât am fi putut visa.
Catelusa din imagine a înțeles Ascensiunea, Schimbarea de paradigmă, saltul cuantic și creștinismul
Ți-e frica de moarte la fel cum îmi e mie frica de viață. Ne uitam la noi și ne e pustiu. Mă afund in pustiul care s-a făcut Unul. Dincolo de frica e cald și bine. A dispărut Lipsa. A cuprins-o Lumina. Eu nu mai fac nimic. Tu nu mai faci nimic. Nu mai gândesc, pentru că Știu. Nu mai simt, pentru că pot simți ce simte fiecare. Nu mă mai doare, pentru că nu mai opun rezistență. Ne e bine și ne e cald și ne suntem iubire și tot ce era neînțeles s-a transformat în acceptarea că este și curiozitatea că se întâmplă.
De ce ne-o fi fost teamă? De necunoscut? cine ne-om fi crezut sa ne fie teamă? Oare am avut noi vreodată control asupra ceva? De ce om fi insistat atâta sa suferim? Eram aici tot timpul, de ce n-om fi văzut? Îmi era frică să nu pierd ceva ce port in mine de la întemeierea veacurilor. Îți era frică să nu pierzi ceva ce ti-e dat sa duci, spre a-L sluji pe El, prin ei.
Nu putem pierde ce ne este dat să ducem. Și orice altceva nu e real, deci nu va rezista, oricâtă energie i-am da. Și orice e in Adevăr nu va pieri, independent de eforturile noastre.
Mă eliberez de frica mea cea mai mare, căci nu pot pierde ceva ce Port In Mine. Și recunosc, azi, că nu-i la mine controlul vieții mele. Suntem dependenți de Dumnezeu fix așa cum sunt copiii dependenți de noi. Și ne e teamă pentru că știm că am greșit. Și copilului ii e teamă, dar cea mai scurtă cale de rezolvare e când îi spune Mamei Adevarul și adoarme liniștit în brațele ei.
Frica de moarte e la fel că frica de viață: iluzia că avem controlul. Iluzia că putem face alegeri e rezistență la voia divină. In spatele ei e cald și bine. Și pentru că, in spatele oricărei umbre, oricărui demon e o scânteie de Dumnezeu, omul cu frica de moarte știe că are lucuri importante de făcut în viață:) Iar omul cu frica de iubire are atâta iubire de dat pentru o lume întreagă; doar că nu știe cum să o și primească înapoi:) , deci circuitul rămâne imperfect.
Sa ne fie drumul nou întru adevăr. Și sa facem ce am venit sa facem pe Pământ.
Toti am trait cu senzatia ca viata e o serie lunga de compromisuri. Ca fiecare «lasam de la noi» ca sa fie bine in familie, in dragoste, la serviciu. Si la majoritatea a fost bine…in sensul ca nu ne-am batut in parte ca altii 🙂
Dar pe cat e de nenecesar, pe atat de nociv si de limitator este pentru suflet compromisul.
Si, pentru ca tindem sa redevenim toti UNUL, atentie mare la ce zic acum: nu poti sa faci un compromis din dragoste! E imposibil! Stiti de ce? Pentru ca il ranesti si pe celalalt la fel de mult cat te ranesti pe tine. Intr-un univers perfect si adevarat, asa cum l-a creat Dumnezeu, este imposibil ca celalalt sa isi doreasca ceva ce nu iti doresti. Deci, atunci cand faci ceva «de dragul copilului», «de dragul iubitului», «de dragul nevestei», ceva despre care stii clar ca e impotriva sufletului tau, mai gandeste-te o data. Caci nu te vei rani doar pe tine, il vei rani si pe celalalt. Stiu teoria cu «mai bine sa fiu eu bolnav», «stiu ca nu-i face bine, dar isi dorea foarte tare», stiu ca ea pare iubire, dar credeti-ma ca e doar credinta intr-un Dumnezeu care ia dintr-o parte ca sa dea in alta, intr-un Univers tramb si imperfect, creat de mintea noastra.
Uneori, sa faci un compromis nu pare mare lucru. Ne-a intrat in obisnuinta. Suntem ok cu ele. Pe unele nici nu le mai observam. Uitam imediat ce le-am facut si nu par importante. Si, pentru ca sunt mici, nici nu au efecte imediate. Si le mai si uitam, in secunda doi, ca asa ne invata toata lumea de cand eram mici, sa nu tinem minte raul. Si eu insist sa nu tinem minte raul, dar sa nu-l tina minte toate corpurile si structurile noastre, nu sa traim cu senzatia de falsa superioritate imbracata in haina de smerenie, cu “treaca de la mine”. Si ne trezim apoi ca devenim tristi, ca ne indepartam pe zi ce trece de cei de langa noi, ca nu ne mai face placere sa petrecem timp cu ei, ca am acumulat resentimente si nici nu stim de unde, ca ne doare ba un spate ba un umar ba un picior si habar nu mai avem care si de pe unde compromisuri sa adunam, sa integram si sa rescriem, atata rau ne-am facut singuri, secole de-a randul.
Mi-a fost grea lectia asta, sa stiti. Am toate vorbele, scrise si nescrise ale crestinismului autohton pana in cele mai adanci structuri. Si ma bucur ca le am si sunt recunoscatoare ca le-am primit de la o varsta extrem de mica, dar pe unele le-am inteles gresit. Si ca, la varsta la care am inceput sa cred in separare, am decis ca toti ceilalti sunt mai buni decat mine si merita mai mult. Nici azi nu cred altfel, la nivel profund. Probabil ca daca programul nu se vrea sters, nu e vremea lui sau mai am nevoie de el. Asa ca stiti ce am facut? L-am reinterpretat cu informatii noi. M-am oprit din a face compromisuri in secunda in care am intrezarit perfectiunea Creatiei: daca iti faci rau tie, ii faci si celuilalt. Sigur, invers o stim foarte bine. In teorie suntem experti in “iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. In practica insa, unii dintre noi – multi, se stiu ei – au priceput taman invers: «pune-l pe aproapele mai presus de tine». Ori asta nu e posibil. E doar creatia mintii noastre imperfecte. Nu poti pune pe cineva mai presus de tine, pentru ca orice cineva din viata noastra are de invatat de la noi tot atatea lectii cat avem noi de invatat de la el. Si daca alegem sa-l urcam pe un piedestal si sa uitam de noi, celalalt nu mai poate prelua de la noi ce-i lipseste. Asa ca se trezeste ca cere ceva, tu faci ca si compromis si la final sunteti amandoi la fel de nefericiti. Asta nu e crestinism, e lipsa de curaj si negare de Sine!
Ramaneti treji si atenti la ce va spune sufletul. Doar asa va puteti apropia de adevar. Si cereti iertare, de la voi si de la altii – da, voi ! nu ei! – pentru toate compromisurile care v-au ranit, caci sigur i-au ranit si pe ceilalti.
Si eu imi cer iertare azi pentru toate compromisurile pe care le-am facut vreodata, crezand ca protejez oameni dragi. Si sper ca vom gasi, cu totii si fiecare in parte, drumul catre Noi.
Iubirea are ora si forma pe care le vrea ea, nu pe care ti le imaginezi tu. Pentru ca iubirea e libertate. Sigur, indragostirea e frumoasa, savuroasa, cu batai tari de inima, planuri si dependente. Are timpul si rostul ei si se poate transforma frumos in iubire. Dar pana sa se transforme, indragostirea e indragostire. Am pus in cineva asteparile mele si, atat timp cat se comporta sau il/o fac sa se comporte ca in filmul din capul meu, inseamna ca ne iubim. Cand unul din doi nu mai face asta, s-a terminat indragosteala. Si ar putea sa inceapa iubirea. Daca nu cumva incep compromisul, purtatul frumos de frica si de gura lumii, lupta de guerilla in care unul convinge si altul se lasa convins.
Ce-ar fi daca am profita de indragosteala ca sa construim iubirea? Ce-ar fi daca am face un exercitiu suprem, de sinceritate, de libertate si de adevar si ne-am purta doar asa cum suntem cu adevarat? Daca, atunci când e indragosteala mai mare, am face fix lucrurile alea care ne caracterizează dar pe care le ascundem bine? Daca ne-am purta ca la sfârșitul relației trecute? Am plânge, ne-am imbufna, ne-am vaicari, am rade si am dansa de zece ori pe zi?
Libertatea incepe cu deschiderea inimii. Iubirea incepe cu deschiderea inimii. Iubirea e, deci, libertate. Libertatea de a fi tu însuți pe care, din iubire si cu credință, i-o comunici si celuilalt. Ca sa stie ce si pe cine iubește.
Si pentru orice crezi tu ca ai facut mai rau, te va iubi mai mult. Pentru orice monstru aduci la lumina in spatiul sigur al iubirii, iubirea va fi mai mare. Pentru orice pas mic catre adevărul din tine, bun sau rau, libertatea ta va deveni reală.
Si veti râde intr-o zi de libertatea imaginară atunci cand libertatea reală isi va fi arătat mugurii. Știu, e Valentine’s…Voiam doar sa va zic sa profităm indragosteala si sa construim iubirea 🙂
Cele mai mari condiționări apar in familie, in relatiile de cuplu, intre parinți si copii. Adica fix acolo unde iubirea ar trebui sa fie cea mai libera, mai fara bariere, mai fara „schimb pe schimb”. Ne acuzam părinții, ne proiectam copiii in roluri pe care ei nu vor sa le joace si asteptam de la partenerul de cuplu sa ne ghiceasca gândurile, într-o lupta acerba pentru dovezi de iubire pe care nimeni n-o va castiga vreodată. „Te-am rugat sa duci gunoiul. Da. Dar si eu te-am rugat acum un an sa faci ceva cu sforaitul ala si, pentru ca nu ma iubesti, nu faci.”
Ce e asta? Corporatia „acasa” a devenit mai chinuitoare decat toate serviciile din lume, timpul in familie e un fel de joc de-a „vezi sa nu calci pe bec” si majoritatea, fie ca recunosc ori ba, de-abia asteapta sa se faca din nou luni, ca sa mearga la serviciu unde, in sfarsit, totul e mai firesc, mai previzibil, mai neconditionat decat acasa! La serviciu regulile sunt simple si previzibile: cineva ne da bani ca sa facem ceva. Acasa, ecuatia se complică: cineva sta tot timpul la colt gata sa acuze, cineva cauta tot timpul nod in papură, in timp ce acelasi cineva numără, parca, zilnic, dovezile de iubire si de neiubire, ca in lista lui Mos Crăciun, sa se asigure daca-i mai da sau nu cu plus, ca sa-l parafrazez pe fostul meu soț.
Unde, pe care drum am pierdut notiunea de familie de prin carti si de prin filme siropoase, unde ACASA era locul sfant in care te simteai iubit necondiționat, in care nu aveai nimic de demonstrat, in care ceilalți dispareau , nimeni nu avea nimic de demonstrat nimanui si toti stiau ca au voie sa fie fix asacum sunt? A existat vreodată? Sau o fi fost doar in mintea noastra?
Ce se întâmplă?
Pai, intr-un caz optimist, se întâmplă ca ne petrecem mare parte din zi facand compromisuri. Si, firesc, cand ajungem acasa ne sintim mai in largul nostru si incepem sa scoatem toate frustrarile pe care le-am acumulat. Ar fi ok, daca am face asta conștient. Ar fi ok, daca din cand in cand am putea scoate pe gura ceva sincer, gen „ iarta-mă, ma simt in siguranță cu tine si am varsat toata supararea, care n-are nici o legătură cu tine”. Dar de cele mai multe ori nu facem asta…Doar intram intr-o lupta de putere sau, in cel mai bun caz, cedam, ca suntem mai intelepti, aruncandu-ne alte straturi de dezamagire si de resentimente peste suflet. De ce? Pai pentru ca celalalt a zis, a facut ceva care sigur e semn ca nu ne mai iubeste, pentru ca tata sau mama au sunat si ne-au reprosat ca i-am uitat si, colac peste pupaza, copilul pentru care muncim 12h pe zi tot necunoscător e, tot raspunde in doi peri si tot are probleme existentiale, ignorandu-le pe ale noastre. Intr-un caz pesimist, cei din familie devin problema, dusmanul cel mai aprig, pe care de-abia asteptam sa-i barfim cand iesim din casa…Daca la varianta asta e prea mult de scris si nu am chef sa ma ocup de ea azi, la prima varianta cred ca am reusit sa identific cauza, asa ca incerc sa v-o împărtășesc si vouă.
Frica de iubire
Noi stim, instinctiv, ca de fiecare dată cand iubim, ne deschidem catre o lume …altfel. una diafana si zburatacitoare, dar despre care nu stim mare lucru. Regulile ei nu sunt scrise nicăieri si, de fiecare data cand am fost in „filmul” asta, actiunea si reacțiunea n-au parut a fi atat de clare cum stiam noi. Asa ca am crescut invercand sa păstrăm un fel de echilibru. Un fel de control al mintii asupra dozelor de iubire pe care le oferim si le primim, astfel incat mintea noastră sa ne dea iluzia ca suntem in siguranță, in echilibru, in control.
Intrebare: atunci cand faceti focul asteptati sa încălzească? Va uitati vreodata la soba sau la semineul gol spunandu-i: „daca ma incalzesti o sa investesc in tine? Daca ma incalzesti, o sa-ti pun lemne?” De ce nu va condiționati focul din vatră, dar va conditionati oamenii dragi? Data viitoare cand aprindeti focul, luati certitudinea pe care o aveti, ca va încălzi si aduceti-o in viata voastră. E ok sa investim in oamenii dragi, fără sa ținem scorul. Pentru ca scorul nu face altceva decat sa dozeze iubirea si sa mareasca incertitudinea. Niciodată mintea noastră nu ne va da un scor real. Tot timpul va fi convinsa ca suntem in minus si ca suntem victime. De ce? Pai, pentru ca acestui computer numit minte nu i-am încărcat programul de baza: Acela ca Iubirea, ca si Focul, crește doar atunci cand investesti in ea, fara sa o conditionezi. Da, vreau sa spun sa crezi orbeste. Sa iubesti fara limite. Sa ierți si sa uiți tot ce crezi ca te-a ranit vreodată. Si apoi sa privesti, linistit si plin de recunoștință, cum ti se incalzeac si casa, si inima.
Ne e frica sa iubim. Si in acelasi timp nu e boala mai mare pe pamant decat neiubirea. Ducem in suflet, o viata întreaga, teama ca vom fi părăsiți, ca vom fi înlocuiți, ca vom fi inselati. Si, in tot timpul asta, in loc sa iubim ne ferim de iubire. Si in același timp, nu e dorința mai mare a omului decat sa iubeascasi sa fie iubit. Reteta e simplă: fa tu focul si lasa-l sa ardă. Te va apara el de toate pericolele, tu oricum nu te poti apăra. Pune lemne cate ai, caci vor veni si alte lemne. Si ori de cate ori observi condiționarea, mai pune un lemn. „Te iubesc dar sa nu ma înșeli” e conditionare. „Te iubesc, deci vreau sa mergi la facultatea x e conditionare”. „Te iubesc, dar am o viață distrusa pentru ca m-ai bătut cand eram mic” e judecata si conditionare. Te iubesc orice ai face si ma bucur ca esti azi in viata mea înseamnă sa mai pui un lemn pe foc, convins fiind ca rezerva de lemne e nelimitată, iar caldura din casa e plăcută.
Crestem Magicieni 