“Mami, ma iei in brațe? Mami, ma dor picioarele.” Uneori e greu, am tocuri, sunt obosită, ei sunt doi si eu una singură.
Pe vremea când era Aida in burtica, Aron avea doi ani si voia des in brațe. Iar străinii de pe stradă comentau, cu cele mai bune intenții: “Esti băiețel mare, mami are bebe in burtica, mergi pe jos, nu mai poate sa te duca si pe tine.” Motiv pentru care Aron se obișnuise sa-i recunoasca pe comentatori dintr-o singură privire si sa le-o ia inainte, tipand cat il tinea gura, cu bucuria si cu siguranta copilului care are o legătură unică si sigură cu mama lui: cea energetica: ” Poate mamaaaa!!!!!”. Și strigătul lui îmi dădea siguranța ca pot! Si am putut: si sa-l duc in brațe inclusiv in travaliu, si sa innot cu Aida in burtă si cu el peste burtă, si sa ii duc in brațe pe amândoi odată, și să plâng cu amândoi in brațe , si sa ma tarasc pe jos prin parc si sa alerg desculta prin ploaie, simtind că toată oboseala parca fuge. Aida nu merge pe jos nici acum, cica o dor picioarele:) In schimb cand intra in casa nu se mai opreste din alergat cu orele. Asa e ea. Si o iubesc cu fiecare celula din corpul meu, cu fiecare rasuflare, cu fiecare manuta care inca imi mai cauta sanii, noaptea.
Au trecut patru ani. Uneori nu pot sau nu am chef. Ei au crescut si inteleg. Dar e aceeasi înțelegere de pe vremuri, dincolo de cuvinte si dincolo de sacrificii inutile. Ei stiu cum ma simt, in fiecare moment din viata lor. Si daca eu ma simt fericită, într-o zi in care simt nevoia doar să-mi interiorizez fericirea, sa o tin in mine ca pe un pui drag si scump cu care nu m-am mai intalnit din copilărie, ei știu! Se joaca veseli pe langa mine, fac planuri despre cum imi vor aduce micul dejun la pat si, culmea: nu cer nimic! Sunt fericiti ca mami e fericita. Asa se simt copiii in siguranță. Asa stiu ei ca viata lor va continua lin si blând, cand sunt inconjurati de fericire si de iubire, uneori mute, alteori extrem de explozive si pline de pupici zgomotosi (că deh, așa e cu mamicile Berbeci:), niciodata nu stii cand te va lovi o ploaie de pupici:))
Ce vreau sa spun cu asta: Cand copilul cere atentie la infinit, vezi daca esti fericită!
Din ce in ce mai multe mamici vin si se vaita de cat de multa atentie cere copilul. Unele sunt exasperate, pe drept cuvant, epuizate la propriu, altele sunt mandre: “Copilul meu mă vrea numai pe mine!”. Despre al doilea caz, mai ales cand copiii sunt mari, as prefera sa vorbesc alta dată, caci sunt multe de spus despre cum ajungi sa creezi o asemenea relatie de dependenta cu propriul copil si care parte din tine nu vre sa aiba o viata. Asa ca ma opresc la primul si la ce am experimentat eu, respectiv am testat ulterior pe alti copii si mamici din jur.
Copilul vine intr-o lume pe care n-o cunoaste si așteaptă de la părinți sa ii invete regulile. Crezi sau nu, copilul mic simte tot ce simti tu, iti aude gandurile, iti simte fricile, iti simte sufletul urlând de nefericire. Si atunci ai doua variante: una in care esti “mamica model ” , care “se sacrifica”, face totul impecabil, pune masa regulamentar si da raspunsuri din carti de parenting- iar copilul “necunoscător” va reactiona din ce in ce mai violent sau mai dependent – si a doua, in care alegi sa fii libera , frumoasa si fericita, in care iti permiti sa versi o lacrima langa copii din cand in cand, sa le spui cum te simti, sa explici ca plansul e bun si curăța, sa ieși cu prietenele la cafea cu multa bucurie si sa te intorci, de fiecare data, mai vesela, mai fericita, mai…Tu.
Crezi sau nu, copiii nu sunt dependenti de noi. Ci noi cream in ei asa o stare de dicomfort si de nesiguranță cu nefericirile noastre foarte bine ascunse, incat ei simt nevoia sa ne protejeze! Sa nu se mai dezlipeasca de noi, pentru ca nu stiu ce se va întâmpla in momentul urmator. Si, in functie de darurile cu care ti-a venit pe lume copilul, se va certa cu tine in parte pana ii dai ce vrea, va face fix lucurile care te enerveaza mai tare pana cand inveti sa nu te mai deranjeze, va plange pana te face sa plangi cu el, va inventa mereu jocuri noi doar doar te convinge sa râzi din suflet, va lovi copii sau va sparge vaze multumindu-se cu cearta, ca-i tot atentie, versus mami plecata cu capul in nori, plangandu-si in gand nefericirea.
Mami poate! Poate sa se foloseasca de minunea pe care o are langa ea ca sa invete sa traiasca autentic. Poate sa rada si poate sa planga, poate sa-si recunoasca realele cauze ale nefericirii. Si atunci copilul va putea si el: sa paseasca in viata cu capul sus, cu sufletul intreg, cu inima plina de iubire, sa faca ce ii place nu ce trebuie, sa nu fie sclav nimanui si sa nu se sacrifice pentru nimeni, oameni sau bani.
Nu va fie teama sa-i tineti de mana, tineti-i in brate ori de cate ori cer, dar de fiecare data cand copilul cere, uitati-va mai adanc in voi. Poate mai reparati cate ceva. Si cand mami si tati vor fi fericiti, separat sau împreună, copilul va trage aer adanc in piept, isi va considera rezolvată prima misiune de viață si va putea sa se desprinda, sa-si caute drumul cu bucurie si cu credință ca totul va fi bine.
Fiti voi exemplu pentru copiii vostri! Fiti fericiti ca sa fie si ei, caci doar astfel vor învăța fericirea. Alta cale nu e! Din sacrificiu vor invata sacrificiul, din replici de manual vor invata prefacatoria si atunci…ce motiv mai au ei sa alerge entuziasti spre Viață ? Dați-le voi! Incepeti cu voi!
Crestem Magicieni 