Fiecare dintre cei implicați trece prin furcile caudine și prin chinurile iadului de mai multe ori pe zi, indiferent cine “a fost de vina” (ghilimele pentru ca întotdeauna 2), cine “a început” (ghilimele pt ca cel mai curajos ia decizia, dar sigur și celalalt si-o dorește doar ca ii lipsesc curajul și energia), cine-a iubit mai mult și cine a iubit mai bine.
Fiecare, zic, fara excepție, trece prin durerea extrema de a face din nou dintr-unul 2 . Sau a trecut in timp, in cazul celor care au avut “privilegiul” sa se uite cum se destrama totul în timp ce celalalt trăia negarea vieții lui/ei. Ce rost are, așadar, peste toată ruperea asta imensa, peste toată durerea asta fără margini, sa mai adaugam alte și alte dureri?
Cum nu pot niște oameni care s-au iubit, care si-au dorit bine unul altuia, sa ajungă sa-si doreasca răul? Pe ce planeta, pe ce lume nebuna cineva care te-a iubit ar putea sa iti doreasca ceva rău? Indiferent ce ai făcut vreodată. Nu, dragilor, iubirea nu arata asa. Care “iubiti” asa și va simțiți îndreptățiți sa doriți răul “porcului” care v-a greșit, sa știți ca nu iubiți. Și n-ati iubit niciodată pe nimeni în afara de voi înșivă.
Pentru cei care mai au și copii: poate nu uitați ca-i aveți. Ca sunt acolo . Ca absorb ca un burete. Poate nu uitați ca datoria noastră către ei este sa-i invatam Veșnicia. Adică Iubirea. Atât. E simplu. Atât avem sa -i invatam pe copii. Altfel se cheamă ca NU ne-am făcut treaba de părinți . Iar Veșnicia ergo iubirea e aia care nu moare niciodată. Nu are culoare, loc, parfum. Nu e o poveste cu zâne. E sau nu e. Cand celalalt ne face rău și, măcar de dragul copilului, alegem sa iertam și sa binecuvântam, atunci suntem Oameni. Atunci am transmis ceva bun , singurul bun copilului. Altfel, suntem maimuțe.
Nu, nici o durere și nici un orgoliu și nici o hârtie nu pot înlocui iubirea. Și iubirea dintr-un copil moare atunci când mami sau tati aleg să se vaite la copil de celalalt părinte. Iubirea din copil moare atunci când trebuie sa ia apărarea unuia dintre ei. Iubirea din copil moare atunci când trăiește o viata sterila și fără iubire, în care materia a înlocuit totul.
Treziți-va un pic. Doare oricum. Și unde se vede și unde nu se vede. Dar doare cel mai tare când tradam Omenirea toată. Când tradam Umanitatea. Când Îl tradam pe Dumnezeu. Atunci când, din neștiință, din nepricepere sau doar pentru ca ceva ne doare, alegem sa omorâm Iubirea din copil.
Acceptam prezentul și salvam Veșnicia. Alta varianta sa fim oameni nu există..
Ati observat ca, de la o vreme, toti suntem “spirituali”? Da, suntem o gasca mare de oameni care vor sa-L găsească pe Dumnezeu. Care vor să iubească dincolo de limite. Care vor să înțeleagă viața. Care vor să ia totul de la viața. Care vor sa-si depășească limitele. Ce au în comun toate aceste dorințe? Nimic. Si diavolul e spiritual. Și el are cunoaștere. Și el știe teorii despre “iubirea necondiționată”. Și despre Univers. V-ati supărat? Bine. Sa continuam. Cred ca e vremea sa alegem. Sa ne definim scopurile. Sa recunoaștem cinstit ce ne mână pe drumuri spirituale, mai mult sau mai puțin bătătorite.
Sa vrei sa-L cunoști pe Dumnezeu vs sa vrei sa faci voia divina Pont: poti sa-L cunoști pe Dumnezeu numai în măsura în care te cunoști pe tine însuți. Numai în măsura în care te rogi și exersezi destulă smerenie încât sa accepți fiecare părticică din neputința umana si accepti transformarea prin Gratie Divină, prin mila lui Dumnezeu. Când pleci pe drum cu o credință neclintita ca ești parte din creație, ca ce a făcut Dumnezeu sigur e perfect.
Sa vrei sa te cunoști pe tine și pe Hristos vs sa vrei sa iti depășești limitele Când pleci pe drum ca să fugi de suferința, credința ta limitativa este “creația nu e suficient de buna” si atunci te vei lupta o viața întreaga sa “scapi de slabiciuni”, sa “iti depășești limitele” si ce alte citate motivaționale mai știți voi. Sau invers: te vei lupta o viața întreaga “sa te cureți”, ” sa scoți tot din subconștient”, sa exersezi o smerenie masochista, care în loc sa te așeze în pace, la locul tău din creație, te va ține intr-un iad cu pretenții spirituale, oprindu-te din a-ti face treaba pe pământ.
Sa vrei sa iti cunoști emoțiile vs sa vrei sa le transcenzi Iisus Hristos însuși nu a învins firea umană. A supus-o firii dumnezeiești. A acceptat Creația. A plâns și apoi l-a înviat pe Lazăr. A aruncat cu mesele prin templu când a fost nevoie. A spus Adevărul fără frica de osânda oamenilor. Adică a simțit emoții. Transformarea , supunerea firii umane a făcut-o Duhul Sfânt. Pont: orice emoție e Divină! Nu mai fugiți de ele, dar nici nu va închinați la ele. Trăiți cu pace și sinceritate, acceptați cum va simțiți și împărtășiți totul cu Creatorul. El chiar vrea sa fie parte din viata voastră. Nu va vrea perfecți, ca fix după păcătoși a venit.
Calmul aparent vs conștiința trează Dacă voi insistați sa recunoașteți maeștrii spirituali după hainele eco, după calmitatea fără margini, după faptul ca va lasă să faceți orice inepție, va gâdila ego-ul și va spun frumos “fa cum simți” , va veți alege cu narcisisti mesianici în loc de ghizi și duhovnici. Și mai mult, nici unii nu ajungem asa în Rai.
Starea de trezvie vs starea de sclavie Mintea conștientă, trează, în dialog permanent cu Dumnezeu e starea de trezvie. Sa vrei ” sa transcenzi” asta e luciferianism deghizat. Am un gând. Doamne, ajuta-ma sa reacționez corect. Am o emoție. Doamne, ajuta-ma sa nu te pierd pe Tine când ma simt așa. Negarea oricărei emoții umane ne pune diavoli păzitori la ușa Sinelui și ne depărtează de cale. Dar da, ne face sa arătăm mai bine în ochii publicului. Încerc sa scriu pe foarte scurt azi. Nu mai încercați “sa va depășiți limitele”. Ele sunt măsura voastră, pusa de Dumnezeu acolo. Altfel, riscați sa beți apa până muriți sau sa va tratați probleme din copilărie până va umpleți de entități. Trăiți. Rugati-va. Stați cu mintea veșnic trează. Mulțumiți. Iertați. Și Trăiți! Mai bine greșiți decât sa nu Trăiți!
Accesul la subconștient vs Trezvia Damblaua asta noua cu accesul la subconștient ma depășește. Accesul la subconștient se da omului pe măsura stării de trezvie. Atat de bine e făcută firea umană încât nu-i e dat sa ducă niciodată mai mult decât poate. Pe măsură ce ne trezim, cu blândețe, ni se mai arata o neputință. Eu nu înțeleg ce căutați în subconștient, ce căutați prin vieți anterioare, când mecanismul intern de apărare nu va lăsa acolo. Și mai ales nu înțeleg ce căutați sa dati bani unora care va dezimputernicesc, va depărtează de firea dumnezeiasca, de Înfiere, când sufletul vostru, tratat cu blândețe , va ști el însuși drumul, planul, scopul ei calea.
Dumnezeu nu alege oamenii desăvârșiți, ci ii desăvârșește pe cei aleși Nu va mai luptați atât sa fiți desăvârșiți. Luptati-va mai bine sa fiți Robii Domnului. Ce ați făcut bine pana acum n-a fost meritul vostru și cand veți mai face bine, la fel va fi. “Iată roaba Domnului.” Așa s-a caracterizat pe Ea Însăși cea pe care o numim noi azi “Împărăteasa Cerului”.
Dumnezeu nu te-a pus sa transcenzi nimic! Te-a pus aici sa te cunoști pe tine și sa ii dai Lui voie sa te transforme Nu mai cădeti în capcane ieftine. Duhul Sfânt nu vine la oameni care îl contesta pe Dumnezeu, crezandu-se imperfecti și lăsând alți oameni sa ii perfecționeze.
Realitatea holografica ce se proiectează din ckacra gravitaționala are 3 legături. Asa se și vede. Ca un ghem din 3 ate. Ea este responsabila cu : Viziunea noastră asupra divinității Viziunea noastră asupra familiei (strict legata de cea dinainte ) Viziunea noastră asupra omenirii și întrupării pe Terra. Din chakra gravitaționala se proiectează în realitatea noastră holograme ale acestor 3 diviziuni principale ale vieții. Și pentru că e un ghem, ele nu pot fi foarte diferite una de alta. Exemple: dacă eu cred ca oamenii sunt răi, trebuie sa ma apar, viata e o jungla, Viziunea mea asupra divinității nu poate fi extrem de pozitiva iar viata mea de familie va fi un mai mic sau mai mare dezastru (se poate întâmpla sa fie mega-fericita, dar intr-o cutie de chibrit în care de frica de oamenii din jur ne suportam/susținem acolo unii pe alții, buni rai, numai cu gândul ca alții ar fi și mai rai, macar răul asta îl cunoastem).
2. Va amintiți cum spunea Nica, în “Amintiri din copilărie”? “Mama, bate-ma, omoară, fa ce vrei cu mine, numai da-mi ceva de mâncare.” Cati copii din ziua de azi mai fac asta? Câți mai știu ca e ok sa te certe mama, sa-ti ia hainele, sa te și bata dacă e nevoie, dar sa te întorci la ea liniștit? Azi vorbim de traume, de copii fugiți de acasă, de părinți care cresc copii după cărți, sau de părinți care nu-si asuma rolul de părinți. Și ia ghiciți? Asa cum vad părintele, tot cam qsa o sa Îl vad și pe Dumnezeu. Ma uit cu stupoare la părinți care ma întreabă “da ce, Dumnezeu pedepsește? El nu e doar bun?” Si ii întreb și eu: ” Dar tu, daca-l găsești pe fiu-tu de 7 ani cu tigara în gura în bucătărie, sfindandu-te, îl pedepsesti sau îl pupi? De ce îl pedepsesti? Ca nu-l iubești?? Și dacă îmi spui ca îl pupi și ii ții un discurs motivațional te trimit la psihiatru, pe cuvant.” Si mai avem și părinții care cred în pedeapsa. Ei cred în pedeapsa crunta, pana în pânzele albe. Ei nu doar pedepsesc, dar rămân și supărați pe copii. De ajung copiii sa o implore pe printesa de mama supărată sa vorbească cu ei și ea, de supărată și imatura ce e, nu poate sa vorbească, domule, i s-a pus un nod în gat.
Aceștia din urma sigur ca vor tinde tot timpul sa ascundă ce au făcut greșit. Ascund și de părinți, și de Dumnezeu și de ei înșiși în final, ca nu mai știu săracii unde se găsește iertarea Supremă. Și le ia ani sa ajungă înapoi la ea.
Revenind. În chakra gravitaționala se găsește acest centru care efectiv creaza realitatea. Și o creaza cu datele amintite mai sus. Spre stupoarea mea, am văzut ca nu creează doar realitatea de zi cu zi, ci și niște holograme ale divinității, ale lui Hristos în cazul nostru, care sunt, după cum spuneam, aidoma cu primii ani de viață. Ne întâlnim aici ori cu un Hristos care pedepsește pana în pânzele albe, ori cu unul indiferent, care iartă tot. Ori, și mai grav, cu amândoi pe rand, de nu mai știi cine e omul de lângă tine.
Nu am soluții minune la aceasta descoperire noua. Pentru cei dintre voi care ați făcut suficientă munca de curățare încât sa aveți acces la acest gen de curățări mai subtile, soluția e așa:
Nu va amăgiți. Programele arhonice de mii de ani nu se curata nici cu vreo raza minune, nici cu reiki, nici cu rugaciuni de dimineață. Și mai ales, nu se curăța în 2 zile. Asteptati-va sa fie un proces de durata și insistați. Insistați ca nu mai acceptați minciuni.
Rugati-va mult. Rugati-va de zeci de ori pe zi. Rugati-va subiectiv. Cu rugaciuni scurte, dar eficiente, din inima: “Doamne, da-mi sa Te iubesc.” “Doamne, da-mi sa Te cunosc”. “Doamne, da-mi sa fac în toate numai voia ta”.
Observați ca am pus 3 și nu una, pentru ca, după cum va spuneam la început, sunt 3 legături. Și se curata simultan. Nu poți sa o cureti numai pe una, ca subconștientul nu face fata si o ia razna sau celelalte holograme vor deveni mult mai active și ajungem în filme pe care le-am întâlnit la terapie, dar nu mai vreau sa le întâlnesc. Nu uitați ca sunt 3 direcții și lucrați la curățare pe toate 3. Și zilnic curățați gravitaționala, acum ca știți care e mersul. P.S.: Mulțumiri celor care au fost la cursul de marți, atunci când am primit informațiile preliminare. Știți bine ca nu se pot primi în orice mediu. 🤗
Este un duh care umbla zilele astea pe Pământ, croit sa ne ia exact ce avem mai sfant. Și are niște strategii atât de…umane. Sacralitatea iubirii sta în Unicitate Momentul pe care tu și eu îl petrecem împreună și care nu a mai fost și nu va mai fi vreodată, niciodată și nicăieri în Univers. Clipa pe care o porți în suflet și o vei prețui mereu, indiferent ce s-ar întâmpla.
Si pentru că pe restul, puritatea, așteptarea, sinceritatea, au cam reușit sa ni le ia – si totuși Pământul nu le cade prada – acum bag de seama ca umbla după Clipe. Clipe Unice de Fericire , care sparg continuumul spatio-temporar și care mențin Fericirea în toate timpurile, spatiile și dimensiunile. Pentru o singura Clipa de acest fel, conexiunea omului cu Dumnezeu nu se rupe, indiferent ce deznădejde trăiește omul. Prețuiți clipele. Ele chiar sunt unice. Oricine va va spune altceva va minte. Sau a căzut în înșelare. Prețuiți clipele cu orice preț. Chiar și cu prețul depărtării fizice. Fugiți de oricine vrea sa va fure clipele de iubire. Fără ele, voi, Pământul întreg și însuși” hotul de iubire” …ar muri. Departati-va, păstrați clipele și rugati-va. Probabil ca el însuși, intr-o zi, va avea nevoie de ele. Și va fi recunoscător ca nu i-ati dat voie sa le omoare.
Cum arata o clipa de iubire? Știți momentele acelea unice de rugăciune, care nu se repeta niciodată? Cele în care s-a întâmplat ceva, am simțit ceva ce nu putem povesti și totuși amintirea aia ne face mereu inima sa tresară?
Știți câte momente frumoase purtam în suflet? O secunda. O îmbrățișare. Un zâmbet. O privire. Un cuvânt. O noapte de dragoste. O dimineața cu un sărut furat. Momente unice, singulare, pe care doar un el și o ea și Dumnezeu le știu și le împărtășesc. Pe acestea se mai bazează fericirea lumii. Pastrati-le ca pe Sfântul Graal. Mergeți în pustie sa le apărați, daca este cazul!
Cum dispar clipele de eternitate? Acum sa devenim mai tehnici, ca să înțelegeți repede fenomenul. Secunda-clipa moare când nu mai crezi în ea. Când cineva în care crezi, uneori chiar cel Drag, iti demonstrează cu orice chip ca nu era unica. SI poate face asta in doua moduri:
Demitizand, bagatelizand prin comparație cu trecutul: am mai facut asta de multe ori înainte. “Da, am mai trait asta. Am fost o data cu Gigica si am facut acelasi lucru. Lasa ca stiu eu ca nu se va sfarsi bine, ca am mai avut experienta asta.”
Prin intinarea, desacralizarea, mocirlirea momentului prezent. Recreeaza aceeasi secunda Clipa cu altcineva. Sarutul furat intr-o dimineata demult. Peste 10 ani il vezi furat de sub ochii tai. Și doare. Si atunci credința noastră slaba suferă, o scoate de pe lista de unice. Și tu îl crezi. Și secunda moare . Și omenirea e cu un pas mai aproape de dezastru. E greu ce spun azi, dar e absolut necesar. Prețuiți clipele. Strângeți câte puteți. Și fugiți cât puteți de tare și încotro vedeți cu ochii când încearcă cineva sa vi le fure. Uneori e greu. Uneori furul e chiar cel cu care le-ai creat. Fugiți oricum. Fugiți tare. Intr-o zi, sufletul lui va avea nevoie de ele. Și dacă ai ales cumva confortul 3d și nu le-ai păstrat, totul va fi pierdut. Păstrați iubirea, cu orice sacrificiu. Chiar și cu sacrificiul depărtării, dacă va fi cazul. Iubirea e eternă, nu moare niciodată.
Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).
Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.
In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.
Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.
Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.
Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.
Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.
Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).
Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.
In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.
Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.
Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.
Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.
Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.
Mi-a rămas în minte o frântură de text citit zilele trecute. “Iadul e plin nu de suflete rele, ci de suflete care au fost amăgite într-un fel sau altul”. Seamănă cu celebrul “drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, nu?
M-am gândit apoi că ne facem viața mai ușoară daca aflam minciuna principala cu care am fost amăgiți, la fiecare dintre patimi. Așa că va urma o serie de articole …despre patimi. Nu ca să facem oda neputințelor noastre, nici că sa ne găsim scuze, ci ca să stăm drepți intru Hristos și să ne rugăm să ne îndrepte spre bine, nemaifugind de durere și nemaiacceptand minciuna.
Astăzi, despre minciuna din spatele patimii curviei. Că tot mă întreb de o viață întreagă ce e atât de interesant la un bărbat curvar de toate femeile vor să îl salveze, de li se umple inima de duioșie la adresa omului care le umilește, pe care nu se pot baza și care nu-și poate tine pantalonii pe el. Femeia, dragii mei, oricât ar fi ea de tânără sau de bătrână, are in ea o mamă. O mama care simte durerea celuilalt suflet și care vrea sa dăruiască iubire până la sacrificiu sau până la vindecare. In schimb, de cele mai multe ori în astfel de cazuri, tocmai ea, femeia, ajunge să rămână cu inima închisă, cu ceea ce psihologic numim “feminitate toxica”, cu imposibilitatea de a mai iubi și, mai mult, cu o trauma atât de mare încât o da mai departe propriilor fii. Cum? Prin îngăduința. “E in regula, mamă, așa fac toți bărbații, nu e vina ta. Tu sa nu fii prost și să suferi. Lasă, că mama e mereu langa tine.” Mama care a suferit a devenit de acord ca și nora ei sa sufere, numai nu cumva să piardă dragostea odorului, căruia i se permite orice numai să fie pe aproape, așa cum tatăl său bunicul lui n-au fost. Încetați cu prostiile. Asumați -va suferintele. Asumați -va rolul de soții și de mame de-adevăratelea. Permisivitatea nu e iubire. E doar frică. Spuneti-le când greșesc. Nu mai tolerați să-și rănească sufletele, căci veți răspunde. De dragul unui confort mental pe pământ, le permiteți celor dragi, îi încurajați să își piardă sufletele. Spuneți-le când greșesc. Cu blândețe și cu fermitate. Rugati-va pentru ei. Și pentru voi. Și pentru ce păcate o avea neamul vostru întreg. Dar nu mai tolerați ca cei dragi să-și rănească sufletul. Asta nu e iubire, e minciună!
Și care e minciuna, care e frica din spatele oricărui om căruia nu ii e de ajuns soția lui? Exact cea pe care au perpetuat-o mama și bunica, tata și bunicul. Că doar nu degeaba s-au atras unii pe alții. ” Mi-e frica sa nu rămân singur. Mi-e frica sa nu mă iubească nimeni.” Frica asta, când o recunoaștem, când o plângem in rugăciune, când Îl chemăm pe Hristos s-o aline, e reală, e adevărată, e proprie ființei umane. Nu e nimic greșit, nimic rușinos în ea.
Când, in schimb, ne e frică de frică, n-o recunoaștem, n-o plângem, nu cerem cu lacrimi vindecare, există și calea mai ușoară. Atunci vine Michiduță cu “o soluție rapidă”, in stilul lui caracteristic. Pai, de ce mai să îți fie ție frică? Uite, fă-ți backup. Te ajut eu. Ți-e frica sa n-o pierzi pe aia de acasă? Că uneori o superi și pare să fie la capătul răbdării? Ia-ți o amantă! Tot îți mai e frică? Mai ia-ți una! Și tine și câteva căldicele așa, sa ai de unde o lua de la capăt când ai nevoie. Ești bărbat, mai, nu ai voie să îți fie frică!”
Și uite așa, bietul om cade în plasa neputinței lui bine ascunse, și din dorința firească a sufletului lui – de a fi iubit, ca orice om – , ajunge să își bată joc de el și de ceilalți, fără să aibă vreodată intenții rele, din dragoste de oameni, din fuga după dragoste, fără să-și dea seama că , de fiecare dată, se depărtează tot mai mult de ce vrea, de ce are nevoie cu adevărat.
Asta simțiți, dragele mele. Și e real. Dorința sufletului e curată. Și voi tânjiți după iubire. Și sufletele se atrag. Dar calea e greșită. Nu putem ajunge la adevăr prin minciună și nici la Dumnezeu pe scurtătură. Mai bine ne uitam la neputința asta, la tânjirea asta adâncă, oricât ar fi ea de dureroasă, ne-o plângem și ne rugăm pentru iertare, pentru vindecare, pentru curajul de a reveni în adevăr, oricât de dureros ar părea el. Nu ajutam pe nimeni cu un plasture când rana necesita operație. Și nu salvăm pe nimeni atâta timp cât în centrul vieții noastre ne aflam noi, sau se afla copilul, sau se afla bărbatul. Cât timp in centrul vieții noastre nu se afla Hristos, nu ajutam pe nimeni. Cât timp nu plângem neputința asta cu lacrimi multe și nu ne rugăm pentru vindecare, perpetuam un rău prin intenții bune. Și suntem martori pasivi la pierderea de suflete. Suflete păcălite, suflete dornice și demne de iubire, suflete frumoase, care nu știu calea.
P.S.: Nu, nu ești tu cea care îl va salva. Decât dacă stai la tine acasă, nu la el în pat și te rogi pentru el. Altfel, nu ai ce salva. Nu pentru că nu ai tu destulă iubire, nu pentru că nu e el un suflet minunat, ci pur și simplu pentru că nu e conștient că el caută iubire. Deși vrea iubire, el caută backup. Și cât timp nu e conștient de ce caută, nu poate găsi nici dacă i se toarnă iubire cu polonicul pe gât. Deci nu te amăgi. Nu ești tu aia. Nici un om nu este. Tu roagă -te mai bine pentru tine, să recunoști rana ta de neiubire. Și pentru ai tai copii, când o să-i ai daca nu-i ai, sa nu transmiți modelul mai departe.
Dincolo de glumă, căci sunt foarte serioasa azi, sa ne rugam Maicii Domnului pentru vindecarea lor și a noastră, pentru că nu știu familii care sa nu fi avut macar un exemplar.
” Tot aşa Te-ai Schimbat la Faţă pe muntele cel sfânt, ca să luminezi întunericul dinlăuntrul nostru, al celor ce stăm în întunericul şi în umbra morţii şi să ne faci pe noi, din fii ai mâniei, fiii Tăi preaiubiţi.”
Nu știu la alții cum a fost, dar pentru mine ziua de azi a avut laitmotivul din titlu. “Eu sunt toți cei care mi-au greșit vreodată.” E greu sa explic in cuvinte ce iubire, ce minune, ce schimbare colosala aduc vorbele astea dincolo de minte, dincolo de înțelegerea umană, dincolo de tot ce am crezut că știu vreodată. Valuri de durere, de suferința profundă, de blocaje în corp vin și se duc, se schimba intr-un foc de a cărui intensitate, de a cărui sinceritate, de a cărui iubire am fugit mereu. Astazi, vreau sa fiu doar eu cu Hristos, cuminte și adânc, înăuntrul meu. Cuvintele pleacă, gândurile sunt mici și nu mai au loc între noi. Nu sunt cuvinte sa putem mulțumi sacrificiului lui Iisus Hristos pentru omenire. Nu sunt cuvinte sa descrie cum se schimba toate, sub puterea Lui. Nu sunt cuvinte și nu sunt nici gânduri. Pieptul e greu și arde, apoi e ușor că și cum n-ar mai fi. Apoi vin altele. Grele, dureroase, urâte. Hristos le primește, cu smerenie, pe fiecare în parte. Și le transforma cum numai El poate. E foc care arde și bucurie în întristare. E nesfârșit in fiecare sfârșit omenesc. E Dumnezeu și om și cuvânt întrupat și toate le transforma într-o minune fara margini. Atâta cere doar: sa fim și noi fiecare dintre cei care au greșit. Și de fiecare dată când reușim, puterea Lui de transformare și șansa noastră la adopție cresc mereu, cu o putere infinită. Puterea Adevărului care n-are loc în minte.
Astăzi, puterea de transformare este infinită. Primiti durerea, primiti bucuria și dați-le lui Hristos.
Atâta timp cât sufletul își dorește ceva, el va da semne spre înfăptuire. Cand sufletul e perfect conectat la Spirit, întreg Universul va lucra la înfăptuirea a ceea ce își dorește.
Unde apare problema? Atunci cand dorinta sufletului se lovește de un program al minții, care decreteaza “pe aici nu se trece”. Ca nu e bine, ca e rusine, ca ii ranim pe altii, ca e imposibil, ca știm sigur ca nu e bine, ca ne vom răni, ca seamana cu ceva ce altădată ne-a rănit….nici nu contează. Mintea are posibilitati infinite sa ne oprească din drumul spre îndumnezeire, așadar sa n-o subestimam 🙂
Ce face Sinele in situația asta? Trimite semnale de fiecare dată cand mintea nu e in gardă. De obicei în somn. Va amintesc ca subconștientul n-a fost cu noi la școală, nu are programele lumii ăsteia si de obicei el se rezuma la sărut, sex, copii sau invers- bătaie si restul. Ce se întâmplă, deci, cu o dorința de suflet pe care mintea o reneagă si refuza s-o accepte? Se transformă intr-o varianta de dorința primară, conform listei de mai sus 🙂 Ce se întâmplă, însă, daca noi suntem “oameni educați ” si o negam si pe aceasta?
Pai, imi pare rau sa o spun atât de negru pe alb, dar legătura noastră cu divinitatea se cam rupe. Volens nolens, se cheamă ca am refuzat deja ajutorul fortelor superioare si cooperarea cu Sinele de foarte multe ori, asa ca dorința pură, îndelung reprimata, ajunge in întuneric. Si întunericul va lucra, cu ascunzișuri si cu viclenii, tot la realizarea Planului inițial, numai că….asa cum stie el: in întuneric, din senzatie de lipsă, de victimizare, de neputință, croind planuri care mainde care mai complexe si mai departe de Lumină. Și, chiar si atunci cand se împlinește o astfel de dorință refulata, ea nu mai foloseste la Creștere, la constientizare, la planul divin, ci la o crestere temporară a stimei de sine si la o întărire a ego-ului.
Dorințele sufletului se împlinesc usor si simplu. Sunt in armonie cu Viața, cu legile Universului, cu planul divin. Nu vor rani pe nimeni, ca nu au cum. Universul e perfect.
Cum vor face asta? Eu nu știu. Nu e treaba minții sa înțeleagă Planul Divin. E treaba ei sa se supună, sa ramana in armonie, sa-si scoată din programe cuvântul “imposibil”. De fapt, știți ce? Hai sa fie ultima oară in viață cand il pronuntam. Riscam sa jignim o multime de Îngeri care lucrează la înfăptuirea unor lucruri pe care noi le aruncăm intr-o secundă la gunoi, doar pronuntand cuvântul.
E Decembrie. Vine Mos Nicolae. Lăsați-i sufletului dreptul divin de a-si dori. Lăsați ingerii sa lucreze! Și învățați mintea sa se supună…sau macar sa tacă! Nu trebuie sa faceți nimic ca sa fiți fericiți! Doar sa aveti răbdare si sa renunțați la “imposibil”. Mintea e…doar o mașină. Trebuie sa se supună Creatorului. Trăim vremuri in care ea se crede stăpânul. Ar fi haios, daca n-ar fi îngrozitor ce a creat pana acum. Supuneți mintea Celui care a creat-o, încă mai e timp sa fim fericiți, toți fără excepție!
P.S.: Cadoul meu de 6 Decembrie e Secretul care va poate face fericiți. Citiți de multe ori, până cand simțiți intelegerea lui in Inimă: In afară de Dumnezeu si de Univers, orice altceva are doar puterea pe care i-am dat-o noi. Orice om, obiect, virus, entitate, capcană, duh, demon, instituție, relație, structura se hrănește doar din validarea noastră, conștientă sau nu. Sa nu le mai hrăniți pe cele care va fac rău este o Alegere!
Nu mă lăsa să ma bucur de laudele lumii, nici sa fac ceva pentru ele fara sa-mi dau seama…
Nu mă lăsa sa-mi pierd sufletul, orice s-ar întâmpla, cu lumea si cu noi!
Nu ma lăsa sa lupt pentru dreptate, ajută-ma doar sa știu mereu si sa iubesc Adevărul
Ajută calea mea sa fie dreapta si sa urmeze mereu calea Ta.
Ca toti pruncii, si noi am venit pe lume sa iubim. Crescuți de oameni care uitaseră ce e iubirea, din dragoste de ei am uitat si noi. Si ce ne trebuie, oare, ca sa ne amintim? Sigur, ati ghicit: si mai multă iubire!
Dar cum e iubirea asta, in Adevăr, față de iubirea aia învățată de copii? Daca te uiți de-aici, de pe pământ, pare murdară. Daca te uiti mai de sus, e cel mai pur si mai frumos lucru din Univers! Știți ce facem in viață? Descoperim, in fiecare zi, lucruri urâte despre ceilalți. Ca, deh, nu-s perfecți! Nici părinții noștri, nici copiii crescuți chiar de noi, nici iubiții nu-s perfecți. E atâta întuneric in fiecare dintre ei, cat a acumulat lumea întreagă in toată existența ei. (Și mai grav e ca, vrem nu vrem, vedem sau nu vedem, acelasi întuneric e si in noi înșine, oricât de evoluați ne-am crede 🙂 Ce facem cu el?
Cand eram copii, ne-am raportat la adultii din jur ca niste copii: incercand sa-i imitam, sa fim ca ei, sa ne renegam pe noi înșine. Am preluat tot ce am inteles noi ca înseamnă sa fii “om mare”: frica de lume, frica de viață, iubire cu porția, “nu te pup ca n-ai fost cuminte”, plus programe gunoi cat cuprinde: “trebuie sa muncesti ca sa reușești”, “nu-i supara pe ceilalți”, “pastreaza-ti familia orice ar fi, nu conteaza cat de nefericiti suntem”, “nu exista fericire”…nu le mai zic, ca mi se face rău si le știți, ca le-am mostenit toți. Si apoi? Apoi le-am aplicat meticulos in vietile noastre, jucandu-ne de-a adulții cu suflete de copii, uitand incotro merge drumul si care-i e scopul, dar mai ales mutiland iubirea dupa standardele unor oameni carora le lipsește. Copii in corpuri de adulți, pe tot intinsul planetei…copii neiubiti cat vezi cu ochii, unii cu funcții mai importante decat alții. Copii care vor sa salveze lumea ținând-o legată, copii care vor sa-si repare relatia cu mamele facand caritate, copii care si-ar da viata pentru țară sau, mai rau, care n-au noțiunea de patrie…
Unde ne sunt adulții?????
Cand am încetat sa ne mai maturizam? Cand s-au ascuns, in corpuri de adulți, de jur împrejur, doar copii raniti si nevindecati? Cum am reușit asta? Ca parca avem confort mai mult decat oricând, pace in lume si tehnologie care sa ne faca viata mai bună….
Știți ce am mai observat? Bunici care nu mai vor sa fie bunici. Nu mai vor sa aiba răbdare. Nu vor sa stea așezați si sa spună povești! Nu! Sunt tot timpul in mișcare, copiii le incurca planul de expansiune, ergo îi includ in tabloul lor de viață perfectă într-o incercare grosolana de învinovățire: “pentru voi muncesc!”.
Opriți-vă, fraților! Respirati, rugati-va, spuneți povești! Asumati-va vârsta, etapele ei, mersul firesc al firii!
Adulții de azi sunt inca copii. Bunicii parca vor sa fie adulți, dar nu bunici! Nimeni nu își asumă! Toti aleargă spre nicăieri! De ce?
Calea spre a deveni adult este dureroasă. Ea presupune Asumare si Adevăr. Presupune sa iau fiecare neputință a mamei, a tatălui meu – unele dintre ele de neacceptat- , sa imi dau voie sa o vad, sa mi-o asum pentru ca sigur am mostenit-o, chiar dacă nu o manifest, si apoi sa ma împrietenesc cu ea. Cu calm, cu blândețe, fara sa vreau sa o domin, sa o transcend, sa o schimb: așa e iubirea matură, cea pe care vechile povesti o atribuie bunicilor si înțelepților si pe care azi riscam sa o pierdem pe drum. Dar noua ne-au murit părinții sau am plecat de langa ei prea devreme…ne-am dus toți “la oraș ” “sa ne facem oameni” ….si “n-am mai avut timp”. Le-am vândut părinților povești frumoase, care am mai avut norocul sa mai avem părinți si ne-am vândut si noua povești frumoase despre copilărie, fara ca ceva din procesul asta sa fi trecut prin Adevăr. Mai pe scurt, am suferit toți, si mici si mari, mințindu-ne zi de zi, ceas de ceas. Si am transmis mai departe minciuni si rani nevindecate copiilor si nepoților, alergând ca niste copii in corpuri de adulți, in corpuri de bătrâni….
Uneori murim in corpuri de bătrâni fara sa fi înțeles nimic din viața. Cerem, la 80-90 de ani, cu privire de copil, sa ne salveze cineva, sa ne dea un medicament, sa faca ceva, ca noi am uitat sa traim si acum…nu stim unde ne ducem, pentru ca nici n-am stiut unde am fost….
Fugim de moarte cum am fugit de viață. Mintind in loc sa vindecam. Orice suflet conștient, cu viață in el, ar da ani din viata pentru Îmbrățișarea celui iubit. Noi tocmai am dat 2 ani din viață pe frica de moarte si, bonus, acum ne mai e frica si de îmbrățișări.
Viata de adult începe cu asumarea: ma uit la mine cel care sunt cu adevărat, fara stima de sine, fara ură, fără resentimente…doar ma uit. Ma uit la părinții mei cei care erau cu adevărat: fara piedestal, fara ură, fără încercări de iubire siropoasa, fara vinovații…doar ma uit.
Si ma rog sa ma fac bine. Sa ne facem bine. Sa devenim adulți, pana n-o fi prea târziu !
Apoi de-abia îndrăznesc sa ma uit la copiii mei. Cu siguranță le-am dat deja multe “mosteniri” , bune si mai putin bune. Ma uit cu dragoste de Viața din ei si cu încredere in Cine i-a trimis aici. Si ma rog din nou: sa-mi dea ganduri bune, curaj, bucurie si vindecare de copilul mofturos sau speriat din mine, ca sa-i pot crește pe ei, sa devina adulți.
Da, asta înseamnă ca nu le voi mai face toate poftele, ca nu voi mai umple casa de jucării din plastic, ca n-o sa-i ascund de durere ci o sa-i învăț sa si-o asume, ca o sa plângem împreună mult si o sa radem si mai mult…Știți ceva? Nici nu contează ! Hai sa ne vindecam noi, ca rămânem fără adulți in lume! Sunt convinsă ca, daca facem doar asta, daca ne uitam doar la noi, ai noștri copii se vor descurca minunat, fara vreun program de parenting :).
P.S.: Cât ne facem noi mari, lasati copiii in pace, sa se joace! …ca am mai vazut si damblaua asta in ultima vreme: părinți in proces de regasire de sine care dau lecții copiilor pe tema asta…
Crestem Magicieni 