Oamenii buni sunt naivi!… si e bine!

“Nu ne mai folosiți! Stim ca nu puteți sa ne iubiți, dar aveti macar decența sa nu ne mai folosiți!”

Asa intentionam sa sune articolul de azi, dupa o discuție cu cel mai bun prieten din toate timpurile si din toate viețile.

Intre timp însă, fata mea de 6 ani m-a pus sa ma uit la un film cu vrăjitoare 🙂 Si așa mi-am amintit: Toate vrăjitoarele bune sunt naive! Toți oamenii buni sunt naivi si asta e o Calitate. E fix Ceva-ul pe care nu vrem sa-l schimbăm.

Asa-zisa naivitate e de fapt Dragoste. Dragoste adevărata, care “nu se îndoiește si nu cauta ale sale”. In fata răului, care s-a întâmplat si se întâmplă , omul bun Alege sa iubească in continuare, sa Creadă in continuare in oameni, pentru ca sufletul lui stie ca, daca va înceta vreodata sa faca asta, se pierde pe Sine, il pierde pe Dumnezeu.

Nu, amintirea răului nu ne face adulti si înțelepți! Ne face bătrâni, zbarciti, morocănoși, fricoși, închiși in noi, fara chef de viață, susceptibili la tot ce se întâmplă si incapabili de a mai Trăi frumos. Nu mai vorbesc de cazurile patologice cand amintirea răului ne face paranoici, vedem peste tot doar conspirații si ne facem rau si noua și altora, căutând o supremație dintr-un joc ale carui reguli le-am inteles greșit. De acestia din urma…sa se ocupe specialiștii:)

Eu vreau sa va spun atât: Harry Potter era naiv. Scufita Rosie era naivă. Harap Alb era si mai naiv: i-a luat cu el pe toți ciudatii întâlniți pe drum 🙂 Ce au in comun toate personajele bune? Pai da, naivitatea! Care-i de fapt credința. Ce se întâmplă cand avem credința? Primim ajutor, de la puteri omenesti si de la puteri cerești! De ce? Pentru ca nu ne-am închis inima! Da, pentru ca suntem saraci cu duhul. Ati prins-o!

Cum se transforma naivitatea asta in perfecțiune?

Maturitatea (reala, nu imaginară) si înțelepciunea vor face tranaformarea pentru voi.

Ce presupune maturitatea? Asumare! Imi asum răul care s-a întâmplat ca parte din subconștientul meu, al omenirii. Iert si nu mai acuz. Cer înțelepciune sa pot înțelege atât neputintele mele, cat si pe ale celuilalt, care pare sa fi provocat răul. Ma iert pe mine pentru naivitate si, in loc sa ma acuz si sa incerc sa ma schimb, o dublez cu intelepciune si curaj. Înțelepciunea imi da o înțelegere reală, subiectiva (prin mine) a întâmplărilor. Curajul îmi da puterea sa ma rup de regulile lumii, de ce “trebuie”, de ce e “bine, normal, frumos ” și sa le ascult pe ale sufletului. Sufletul stie ce e bine, normal, frumos, pentru ca acolo e pace, liniște si putem fi toți naivi fara sa fim răniți. Curajul si înțelepciunea vor pune limite sanatoase in viata noastră, ne vor lăsa sa nu raspundem la telefon cu nonșalanță atunci cand stim ca suntem folosiți, iar naivitatea transformata in Iubire ne va da puterea de a spune o rugaciune sincera pentru cel care pare sa folosească, in loc sa sarim noi sa facem/sa spunem ceva pentru el.

Frica de responsabilitate vs bunătatea

Am vorbit mai sus despre curaj cu un motiv: cei carora nu le place conflictul tind sa dezvolte mecanisme de a fugi de el si, in timp, isi pierd Curajul.

Cand pierzi curajul tinzi sa te ranesti pe tine, pentru ca îți vei calca pe suflet si pe dorințe doar ca sa menții o pace aparentă cu un abuzator. Rezultatul va fi ca vei fi din ce in ce mai mult si mai subtil abuzat, pana vei începe sa crezi ca aia e normalitatea si ca “iertarea e o prostie”, “creștinismul nu funcționează”, “iar am fost naiv” etc. Aceasta e doar o extrema venita din neasumare si nematurizare. Ai fost din nou păcălit/abuzat pentru ca la baza dorintelor tale de pace se afla nu o iubire de Creație, ci o frica de război. Ca sa-l parafrazez pe Pavel, “ai cautat ale tale”. Nu, cu toata dragostea de la un om care a fost pe acolo: asta nu te face un om bun, te face doar o victimă. Nu te supara, ca se rezolva! 🙂 Acesta este exemplul de folosire gresita a naivității native si, din nou, se rezolva cu rugăciune si cunoastere de Sine.

Cere curaj! Cere blândețe si mai multa! Cere înțelepciune sa înțelegi de ce fugi de fapt. Si, mai ales, cere Iubire: iubire pentru tine, pentru oameni așa neputinciosi cum sunt si pentru Dumnezeu, care a făcut o perfecțiune atat de imperfecta. Cere curaj sa poți sa vezi neputinta ta care nu suporta conflictul. Lasa naivitatea in pace, ca-i cel mai mare Dar al tău si roaga-te, cere curaj, înțelepciune si iubire pana nu mai poți. Cere, ca vei primi!

Da, oamenii buni sunt naivi. Sa ne rugam pentru ei sa primească si mai multa înțelepciune si naivitatea lor sa se transforme in ce este de fapt: Iubire de Oameni si de Dumnezeu.

P.S.: va soptesc un secret. E suficient sa fim unul la 1 milion. Rămâneți buni! Doar asa schimbarea se va face într-adevăr.

Hai sa ne facem certificate roz!

Asa mi-a spus Lajos Kristof azi si brusc mi-am imaginat viata cu certificate roz.

La noi, purtatorii de cetiticate roz, sunt bine primiti si iubiti pur si simplu:

Vacinatii si nevaccinatii
Copiii si bătrânii
Credinciosii si ateii, ca noi stim ca nu exista atei, doar oameni deznadajduiti care si-au facut dumnezei din propria minte
Cei care fac sex excesiv, moderat si cei care nu fac deloc, ca si aici stim care sunt traumele tipice
Cei care iubesc copiii si cei care insistă ca nu le plac copiii, ca ne place noua sa-i tratam ca pe niste copii mai mari si sa le dam timp sa se vindece, in ritmul lor propriu
Cei care vor la tara si cei care vor la oraș
Vegetarienii si iubitorii de carne
Cei care se iubesc pe ei insisi si cei care-i iubesc pe toti din jur
Cei care caută Adevărul si cei care fug de Adevăr (desi acestia din urma nu stim cat vor rezista pe langa noi)
Cei veseli si optimiști, cei tristi si pesimisti, ca s-or molipsi si ei de la Bucuria noastra de Viață!
Purtatorii de certificat roz au dreptul sa :
Nu discrimineze pe nimeni
Sa primeasca in casa lor oameni de tot felul
Sa nu deznadajduiasca niciodată
Sa se roage mereu, si cand lucrează si cand se joaca si cand fac dragoste
Sa nu ceara nimanui niciodată nici un certificat
Sa-si creasca inima aia mare intr-una si mai mare, ca sa incapa in ea toți certificatii si necertificatii din lume
Sa creada in minuni in fiecare zi
Sa-si păstreze cu sfințenie faclia dinlauntrul lor, ca mare nevoie vor avea de ea toti împărțiții astia care s-au ratacit de ei înșiși si pe care-i asteptam , cu rabdare si cu dragoste, înapoi pe Cale. Pe Calea Adevărului, unde nu exista nici o tabăra, nici un razboi, nici o segregare, nici un eu vs tu. Si nici n-au existat vreodată, decat poate in mintile lor usor rătăcite, pentru care ne rugam mai mult.
Posesorii de alte certificate, posesorii de nimic, precum si posesorii de chef de ceartă sunt rugați sa caute urgent o persoana cu certificat roz si sa incerce, macar, sa se lase adusi înapoi intr-o lume plina de Iubire.
Si cand va fi toata lumea roz din nou, de la rozul nostru molipsitor, sa tineti minte doar atat: Cand si-o mai băga Aghiuta coada, in felul asta, prin viețile voastre, e doar decizia voastra personală sa-l opriți! Formula magica e simplă si Aghiuta fuge: ” Frica nu-i reală. Iubirea e reala. Eu vreau doar Adevărul.” Data viitoare, înainte sa va distrugă prieteni, colegi, țară , libertatea sufletului, inainte sa va innegreasca inima si sa va transforme in niste babe triste, uracioase si clevetitoare 😛

P.S.: E cum e! BUCURAȚI-VĂ, CA POATE MÂINE NU MAI E NICI ATÂT!

Iubirea ca Libertate Supremă

Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai puțin. Cand cautam tot timpul sa daruim iubire in loc sa asteptam sa primim, cand evităm sa iubim, când ne e teama sa ne deschidem, cream premisele unei suferințe viitoare sigure. Cand iubim si atât nimic nu ne poate răni! Atunci de-abia devenim Liberi: Bucuria noastra izvoraste direct din placerea instrinseca de a dărui si de a iubi, ergo devenim invulnerabili la pierdere. Noi iubim ca stare de fapt, ca stare de grație divină. Iar obiectul iubirii nu e dependent de sentimentul nostru.

Da, știu. Am crescut toți cu filme in care adolescenții nu-si arata unii altora ca se iubesc, cu romane siropoase in care iubirea doare, ba am mai si experimentat “povesti de dragoste” in care ne-am luat-o cu varf si îndesat, daruind fara sa primim in schimb sau chiar mai rau. Nu, nu psihoza asta o promovez azi 🙂
Azi vorbesc despre Iubirea reala, ca si cale de a iti gasi adevărata Libertate.

Sa fiti liberi, dragilor! Asta va doresc tuturor! Dar Libertatea adevărata începe cu deschiderea Inimii!

Frica de a nu fi răniți, iubirea “cu porția “, relațiile in care avem grija sa fim politically corect duc, mai devreme sau mai târziu, la alte povești nefericite, la dezamăgire si la suferința. De ce? Pai, pentru ca nu ne-am vindecat nici unul. Si indiferent ce traim si cat de bine ne e, subconștientul nostru face eforturi disperate sa recreeze dramele din trecut. De ce face asta? Pai, din lipsa de iubire, evident. Din inimă inchisa, din Dumnezeu neprimit in inima desi bate mereu la ușă, din frică. Da, frica aduce suferința. Si știți ce mai aduce? Fix intamplarile de care ne e frica 😂

Stiu, iar insist – si voi mai insista- cu subiectul asta care pare imposibil. Dar el e singura scăpare…singura cale spre libertate si spre Adevăr. Iubiți, fraților! Iertați din tot sufletul daca inca nu puteti sa Iubiți! Rugați-vă sa fie vindecate ranile celor care v-au rănit si mai apoi ale voastre, ca nimeni nu raneste daca n-are deja o rana. Iubiți, fraților. Si daca nu puteți, rugati-va sa primiti iubire; pentru voi, pentru toți care v-au ranit si pentru cei dragi. Rugați-vă pana primiti si sigur veti primi!

In lipsa iubirii, sunteti doar in asteptarea unei noi suferințe. Doar amânați inevitabilul….
Nu mai muriți încet. Alegeți Viața! Cereti, plangeti, fiti suparati daca simtiti nevoia, dar la final rugati-va sa puteti iubi de-adevaratelea.
Sa iubiti calm, sincer si fara ocolișuri, cu linistea omului care stie ca iubirea e divină, cu rabdarea înțeleptului care stie ca si ceilalți au rănile lor, cu calmul si cu bucuria interioară a omului care știe ca suferința nu doare, decât in lipsa de iubire si ca Hristos vindecă, ori de cate ori este rugat sa vindece.

Iubiți, ca sa fiti liberi! Și nu cereti si nu așteptați nimic in schimb. Iubiți pentru voi, doar pentru voi si pentru vindecarea personala!

In cele mai grele, mai dureroase si mai infricosatoare momente din viata noastră, tindem sa-l scoatem pe Dumnezeu din peisaj.

Da, chiar asta facem cand ne inchidem inima. Și cand ne e teama, cand suntem dezamăgiți, cand suferim, ne inchidem inima. Ne-ar ajuta Dumnezeu cu drag, dar ii inchidem poarta.
Daca te uiti in urma, atunci cand ti-a fost cel mai greu nu L-ai primit. Si apoi, tot pe El te-ai suparat ca nu te-a ajutat.

Păstrați-l pe Dumnezeu Viu in viata noastră. Doar asa ne va fi mângâiere tocmai in imprejurarea cea mai grea.

E bine ca toți cerem si cautam iubire necondiționată. Din păcate, acesta este un atribut divin. Nu va amăgiți crezând ca il dețineți încă. Dar nadajduiti ca, dupa multa sttaduinta, il puteti primi.

Tu il iubesti pe Dumnezeu necondiționat? Il tii constant in inima ta, indiferent ce ti se întâmplă? Cand te-a ranit cineva, cand te-a amenințat, cand ti-a fost teama, cand te-a dezamagit, l-ai iubit la fel pe cel din fata ta? Pe asupritor, pe viclean, pe mincinos, i-ai iubit la fel? Ei, in fiecare din momentele alea cand ti-ai inchis inima (sigur, e firesc pe Pământ, nu e de condamnat, doar de conștientizat) l-ai scos pe Dumnezeu din ecuație. Nu stim cum s-ar fi sfârșit intamplarea ingrozitoare care te tine blocat in suparare, daca atunci, in secunda aia, ar fi acționat Dumnezeu, nu tu.

E foarte mare durerea si uriasa descarcarea energetică atunci cand se întâmplă ceva rău in vietile noastre. Este, stiu. Inclusiv cand ne amintim. Ne-am ascunde intr-un colt, am face orice sa nu mai doară. Dar vremurile sunt altele. Durerile trebuie eliberate. Cu credința, cu nadejde, cu seninatatea martirilor de alta data.
Cum facem asta? Păi…începutul e intotdeauna așa: “Parerea trebuie răstignita” (citat de la duhovnicul meu) . Cand nu mai avem nici o parere despre întâmplarea cu pricina (nu mai e inadmisibil, dureros, de condamnat, strigător la cer, dezamăgitor etc), atunci ramane durerea, surda si goală. Devastatoare initial, durerea devine surda si goala cand o lipsim de eticheta mintii. Si, peste durerea asta goală, aducem Nădejde. Cum facem asta? Ne rugăm. “Doamne, ma doare tare. Eu nu stiu ce sa fac. Arata-mi drumul, du-ma unde vrei, numai rămâi cu mine. “
Cu nadejde in suflet, durerea neetichetata nu mai sta intr-un colt al inimii. E peste tot. E mare cat casa. O cantitate uriasa de energie va fi scoasa la lumina pentru a fi eliberată. Da-i voie sa iasa. Ai răbdare. Pare incredibil, dar se va termina. E doar energie. Cu Dumnezeu in inima, cu Hristos in minte, întunericul se autoconsuma. Da-i voie. Da-i voie, cu nadejde. Si vei iesi de acolo, de fiecare data, mai curat, mai iubitor, mai bun si, mai ales, mai aproape de tine. Cel care esti cu adevărat.

Trupurile noastre nu ne aparțin

Artist: Auer Gabriela
Sursa: https://www.tablouri-de-vis.ro/cuplu-38119

Trupurile noastre aparțin dumnezeirii care le-a creat. Ele sunt construite sa fie temple ale Duhului Sfânt, nu coșuri de gunoi ale omenirii dezindumnezeite. Pășiți cu grijă prin corpul si cu corpul vostru. Șoptiti cand il explorați. Mângâiați unde doare, zaboviti o clipă, dar nu exagerați; nu e la voi vindecarea, e la El.
Templul trupului are multe cotloane. Uneori, cămări întunecate au nevoie de curățire. Pășiți cu curaj si cu Hristos in inima in intuneric. Dar bland, nu brusc. Si nu insistati cu lumina, nu voi faceti lumină. El face.
Pe langa camarile întunecate, mai sunt si privințe. Acolo e indicat sa nu pasiti singuri, sa luați cu voi un prieten de-ai lui Hristos. Nu poate birui întunericul lumina, dar atat timp cat mintea voastra crede asta….ea are dreptate:)
Cu timpul, veti gasi in trup – da, chiar in trupul ăsta, pe care unele religii îl ignora sau il urăsc, pe care societatea de consum il indoapa cu chimicale pentru ca apoi să-l cheme la dezintoxicari scumpe, trupul ăsta de care unora li s-a spus sa le fie rușine si altora ca si-l pot vinde sau da gratis oricui si oricum !- in trupul asta, templul asta părăsit, veți gasi locuri unde-i liniște. Ca intr-o grădină umbroasa pe canicula. Acolo va puteti opri sa va odihniți. Acolo, daca esti atent, se aud canturile din tot Universul. Acolo, dragii mei, nu va chemați prietenii, oricat de dragi v-ar fi. Rugati-i sa vina, daca vor, dar prin Hristos.
E grea lucrarea. Cere timp, înțelepciune, lepădare de sine si centrare in inimă. Cere sa nu mai vrei sa ai dreptate, sa refuzi sa mai fii victimă si sa iubesti mai mult atunci cand ești…
Dar mai multe Adevăruri au fost deturnate si au nevoie , azi, de lamuriri:

Lucrarea nu cere compromisuri. Doar Adevăr. Facem doar ce ne aduce Pace si Bucurie.
Lucrarea nu poate fi înțeleasa de minte. Mintea creeaza haos. Inima iubește tot si repara tot
Nu e nevoie sa faci nimic din ce nu poți, din ce te sperie, din ce e strain ție. Indiferent cati maestri iti vor spune altfel.
E nevoie sa ai încredere. In El si in oameni. Vor fi momente in care vei atarna pe marginea prapastiei de un fir de ata. Si va trebui sa-ti dai drumul si sa ai Credința ca cineva te prinde. Alege intelept, alege cu inima in cine sa ai încredere. Dar alege. Fara abandon, nu există cale.
Pe drum, singura calauza iti e Hristos. Nu-ti fie teamă sa renunți la ajutorul unui om cand se dovedește că nu mai e compatibil cu drumul tău (nici n-a fost vreodată, v-ati atras pe răni comune, dar asta e altă discuție). Mulțumește-i si lasă-l (las-o) pe drumul lui (ei). Dar niciodată, indiferent ce s-ar întâmpla, nu vorbi de rău, in gand sau cu voce tare, persoanele care ti-au trecut prin viață!
In timp, vei învața sa nu judeci. Uneori, vei învața la modul dureros 🙂 Așa că nu judeca! Indiferent ce vezi, ce crezi, ce ti se pare ca vezi, cat de tare nu corespunde cu credintele tale despre viața, roaga-te pentru ei, dar roaga-te si pentru tine, sa poti sa vezi Adevărul din spate.
Bucuria euforica, extazul provocat de intamplari sau oameni sunt la fel ca supărarea sau dezamagirea. Nu-s centrate in inimă. De aia ele te departeaza de drum. Poti sa te bucuri si poti sa fii suparat. E voie. Esti om. Dar starile cu pricina nu te repezinta, nu te construiesc, nu sunt tu. Fii spectatorul lor.
Orice îți dorești se va întâmpla. Depinde doar de tine cand si cum
De orice iti e teama se va întâmpla. Depinde doar de tine cand si cum.
Trupul ăsta de carne e foarte important. In el poate trăi Dumnezeu. Pășește prin el cu grijă, iubește-l, da-i voie sa spună ce il doare. Fii atent la ce iti spune, ca are dreptate. Doare doar când are ceva de spus.
Trupul ăsta, atat de important, nu ne aparține. Cat timp credem că ne aparține, facem din boli Dumnezei falși si din dorințe demoni reali. Dați-i Templul Stăpânului său de drept :lui Dumnezeu. Sa-l locuiască, sa-l curețe, sa-l indumnezeiasca până la ultima celulă. Atunci, boala si moartea, durerea si suferința dispar. Fericirea si linistea devin starea firească. Dumnezeii falși mor, caci voi ii tineati in viață! Si trupul isi ocupa locul sau, in Adevăr.

Am fost mințiți crunt

Am fost mințiți crunt.

Da, încă de la Începuturi ni s-a spus o minciuna imensa, care a dus omenirea in pragul prăbușirii, care ne-a facut sa ne omoram intre noi, care a provocat toata separarea si toată suferinta prin care, volens-nolens, trecem astazi si tot trecem, de multe mii de ani.

Si mai grav de atât, minciuna asta a fost implementata omenirii intregi, sub forma de Program de Protecție. De auto protecție, de protejat copiii, de protejat pe noi înșine. Si ilpurtam cu noi, de multe mii de ani, ne afundam in minciuna si in disperare, ne trăim zilele mai mult cu smerenie decat cu bucurie si, mai mult, fiecare întâmplare din viața, care ar fi avut scopul sa ne facă sa vesem Adevarul, ne adâncește si mai tare in negura uitării, in mocirla disperării, in iadul singurătății, in neadevarul deznădejdii. De dragul…protecției. „Facem asta ca sa ne protejam”. „Asa e firesc, ca doar nu suntem sinucigași”. „Avem instincte bune de supraviețuire”. Oare???

Sau avem „instincte” de moarte lenta? Si „protejandu-ne” , uitam sa mai traim vreodată? De cine ne protejam atat? Care-i pericolul ala iminent care ne-a facut sa ne inchidem fiecare in cutia lui de chibrituri, sa avem relatii de complezență, sa suferim in tăcere, sa zambim frumos si sa raspundem politicos pentru ca, într-o zi, sa ne trezim ca de atata politețe, cei mai dragi oameni din lume , cei cu care împărțeam o viață, o casă, un ideal, au ajuns sa nu mai insemne nimic pentru noi? Cum se întâmplă nenorocirea asta? Cum am ajuns aici? Cum tot facem frontiere, consteuim arme, ne punem garduri la case si lacăte la inimi si totuși suferim mai mult ca niciodată? Cum facem mai multă dezvoltare personală decât a facut vreodată omenirea si, cand ramanem cu noi, suntem mai goi decât oricând? Cum avem atâta nevoie de altii si nu mai suntem in stare sa o cerem? Cum funcționează creierele noastre de au ajuns sa creada ca „nu meritam” toata fericirea, linistea si bunăstarea din lume?

Da, unii dintre noi au lucrat cu ei insisi, au identificat programe de genul: “nu pot”, „nu merit”, le-au sters si, pentru o vreme, viata lor a fost mai buna, mai frumoasa,.mai implinitoare. Dar indiferent de cale, de meditatie, de rugăciune, de pace in minte si in inima, a foat suficient sa nu ne rugam cateva zile, sa nu meditam o vreme sau pur si simplu a trecut timpul si intr-o zi, cu sau fara motiv, ne-a foat din nou mai rau.

De ce? Care-i sursa suferinței umane? Fiti atenți si incercati sa procesati cu toate simțurile, caci la cat de veche e minciuna asta, va fi foarte greu sa o lasam sa plece, nu se va lasa dusa cu una cu doua si, in prima faza, creierele noastre vor refuza pana si sa o proceseze:

Programul de autoprotecție este însăși sursa suferinței umane.

Cum funcționează programul? De fiecare dată cand cineva ne rănește, ne dezamageste, ne face sa suferim sau pur si simplu nu raspunde la fel faptelor sau sentimentelor noastre, programul se activează. Ce spune programul? „Nu am voie sa ii ofer iubire aceluia/aceleia, pentru ca m-a ranit/ma va răni.” Ce face sufletul? Oprește fluxul iubirii dinspre tine spre respectiva persoană. De ce? Pentru ca asa a primit comanda de la program. Isi pune un fel de barieră: intr-acolo nu avem voie sa simtim. Ce face sufletul acum? Suferă! Sufera îngrozitor. Da, o sa spuneți. Normal, pentru ca a fost rănit! Nu, o sa va spun si azi si probabil multi ani la rand, pana cand vom reusi impreuna sa distrugem mitul asta si, odata cu el, cercul suferinței.

Nu suferă pentru ca a fost rănit! Suferă pentru ca a inchis fluxul de iubire catre un alt om. Si, odata cu asta, s-a omorât un pic pe sine însuși. Știu, n-are nici un sens. Procesele se întâmplă aproape simultan si ceea ce stim deja ne ajută sa intelegem restul. Dar ceea ce stim deja e cumplit de greșit! E minciuna care a distrus omenirea. In fractiunile alea de secundă se întâmplă multe reactii automate, multe programe se desfășoară, multa durere ducem in noi de veacuri. Si pe masura ce gasim un program apare altul si altul si, in cel mai bun caz, facturile de la psihanalisti se strang teancuri.

Nu asta e soluția! In fractiunea aia de secundă, in timp si cu răbdare, cu atentie la ce se întâmplă in interiorul nostru, putem sa alegem sa nu mai blocam fluxul. Sa stergem programul „nu am voie sa iubesc oameni care m-au ranit sau care ma pot răni”. Sa fim atenți la” autoprotectie” pana in ziua cand vom ajunge sa conștientizam ca doar ea, autoprotectia, programul asta de care suntem siguri ca ne apără de o veșnicie, e singura care provoacă suferință.

Cand am primit prima oara informatia asta, creierul meu a ras zgomotos; parea o tentativă sigura de suicid. „Renunț la toate programele de autoprotectie si de azi înainte las fluxul iubirii sa curgă liber prin mine”. Sigur, pai ai innebunit tu astăzi si vrei sa fii martir. Noroc ca ai un creier beton, care nu te lasă. Nici n-ar fi avut cum sa ma lase. Si eu, ca si voi, duc in spate veacuri de suferință, munti de neiertare bine ascunsă, mii de întâmplări dezamăgitoare- unele mici, altele mari, unele la care chiar am părut sa nu mai simt nimic. Nici nu mai durea, ca nu mai avea ce. O inima inchisa nu doare. Dar nici fericită nu poate fi vreodată. Pasii de aici inainte ii știți: vieti anoste, goana dupa bani, ambiții, titluri, funcții si in final boli dintre cele mai diverse.

De fiecare dată cand ne-am” autoprotejat”, am mai murit puțin…

Si ca sa vedeți, soluția era atat de simpla: Opriți autoprotectia! Avem o fractiune de secunda cand putem face asta. Si asta-i calea fericirii si a libertății.

p.s.: Știu ca e greu de digerat. Stiu ca poate parea stupid, enervant, hilar, copilăresc.

Voi incerca sa revin cu materiale practice, pe acelasi subiect. Intre timp, fiți doar atenți la voi. Un pic mai atenți…Mulțumiți cand va dezamageste cineva si incercati sa il/sa o iubiți mai mult. De fapt, încercați sa nu-l „deziubiti”. Nu s-a schimbat nimic, de fapt, asa-i?

Vedeti daca reușiți sa păcăliți programul, chiar si pentru cateva secunde va insemna mult. Pentru fiecare dintre noi si pentru omenirea întreaga.