Fiecare dintre cei implicați trece prin furcile caudine și prin chinurile iadului de mai multe ori pe zi, indiferent cine “a fost de vina” (ghilimele pentru ca întotdeauna 2), cine “a început” (ghilimele pt ca cel mai curajos ia decizia, dar sigur și celalalt si-o dorește doar ca ii lipsesc curajul și energia), cine-a iubit mai mult și cine a iubit mai bine.
Fiecare, zic, fara excepție, trece prin durerea extrema de a face din nou dintr-unul 2 . Sau a trecut in timp, in cazul celor care au avut “privilegiul” sa se uite cum se destrama totul în timp ce celalalt trăia negarea vieții lui/ei. Ce rost are, așadar, peste toată ruperea asta imensa, peste toată durerea asta fără margini, sa mai adaugam alte și alte dureri?
Cum nu pot niște oameni care s-au iubit, care si-au dorit bine unul altuia, sa ajungă sa-si doreasca răul? Pe ce planeta, pe ce lume nebuna cineva care te-a iubit ar putea sa iti doreasca ceva rău? Indiferent ce ai făcut vreodată. Nu, dragilor, iubirea nu arata asa. Care “iubiti” asa și va simțiți îndreptățiți sa doriți răul “porcului” care v-a greșit, sa știți ca nu iubiți. Și n-ati iubit niciodată pe nimeni în afara de voi înșivă.
Pentru cei care mai au și copii: poate nu uitați ca-i aveți. Ca sunt acolo . Ca absorb ca un burete. Poate nu uitați ca datoria noastră către ei este sa-i invatam Veșnicia. Adică Iubirea. Atât. E simplu. Atât avem sa -i invatam pe copii. Altfel se cheamă ca NU ne-am făcut treaba de părinți . Iar Veșnicia ergo iubirea e aia care nu moare niciodată. Nu are culoare, loc, parfum. Nu e o poveste cu zâne. E sau nu e. Cand celalalt ne face rău și, măcar de dragul copilului, alegem sa iertam și sa binecuvântam, atunci suntem Oameni. Atunci am transmis ceva bun , singurul bun copilului. Altfel, suntem maimuțe.
Nu, nici o durere și nici un orgoliu și nici o hârtie nu pot înlocui iubirea. Și iubirea dintr-un copil moare atunci când mami sau tati aleg să se vaite la copil de celalalt părinte. Iubirea din copil moare atunci când trebuie sa ia apărarea unuia dintre ei. Iubirea din copil moare atunci când trăiește o viata sterila și fără iubire, în care materia a înlocuit totul.
Treziți-va un pic. Doare oricum. Și unde se vede și unde nu se vede. Dar doare cel mai tare când tradam Omenirea toată. Când tradam Umanitatea. Când Îl tradam pe Dumnezeu. Atunci când, din neștiință, din nepricepere sau doar pentru ca ceva ne doare, alegem sa omorâm Iubirea din copil.
Acceptam prezentul și salvam Veșnicia. Alta varianta sa fim oameni nu există..
Am primit povestea asta despre un iepure narcisist care nu voia s-o iubească pe Alice. Si, ca orice manipulator cumsecade, avea și o explicație logică: Alice era de vina! Tineti-va bine….”nu se iubea destul pe ea însăși “. Si pentru că iubirea e asa, ca un fel de poșetă pe care o împrumuți când ai chef, Iepurele nostru narcisist “își propusese” sa n-o iubească pe biata fetita “până cand nu învață ea sa se iubească pe ea însăși.” Adicatelea NICIODATĂ! Da, ați citit bine. Niciodată! Niciodată cineva care își programează asa “iubirea” nu va fi capabil de iubire. Vinde blana ursului din pădure. Cioara de pe gard. N-are iubire de dat și nu va avea niciodată. Cei care o au, o dăruiesc fără menajamente. În special unei fetite. A oricui ar fi ea, fetita asta. Și știți de ce o dăruiesc cu simplitate și fără condiții? Pentru că iubirea nu e a lor. Nu e a noastră. E un atribut divin. Și are calitatea asta unica: ea creste pe măsură ce este dăruită. Se face mai mare și mai puternica. Și invers, scade pe măsură ce nu o folosim, o blocam, o condiționam.
Da, trăim vremuri de Alice în Țara Minunilor. Adica niște vremuri absurde, în care logică, bunul simț, fidelitatea și chiar iubirea sunt contestate, parafrazate, rastalmacite până când lumea noastră însăși devine un teatru al absurdului, iar discuțiile din Alice devin reale. Puneți mana pe poveștile clasice. Și le citiți până când nu le schimba careva pe toate, batandu-su joc de bruma noastră de cultura generala. Citiți mult. Citiți clasici. Lasati internetul în pace, ca, vorba unui bun prieten, dacă o mai ținem asa, o sa ne trezim intr-o dimineața și n-o sa mai găsim nimic din lumea pe care o știam.
Vreți rastalmaciri de poveste adaptate la secolul 21. Ok…pai hai sa fie și constructiv: “- Dar tu mă iubești?- a întrebat Alice.
– Nu, nu te iubesc! – a răspuns Iepurele Alb. Alice și-a încrețit fruntea, s-a rugat o secunda pentru acest suflet rătăcit apoi i-a întors spatele. A plecat în lume, cu sufletul deschis, sa găsească oameni buni, cu care sa poată impartasi iubirea și minunea Vieții pe Pământ.
“Nu întotdeauna te vor iubi, Alice, vor fi zile în care vor fi obosiți, supărați pe viață, cu capul în nori și te vor răni. Pentru că oamenii sunt așa, uneori ajung să calce în picioare sentimentele altora, uneori din neglijență, neînțelegere sau conflicte cu ei înșiși.” , a strigat după ea Iepurele Alb
Poate ca asa este, a răspuns Alice. Dar e dreptul și datoria mea în lume sa dăruiesc și sa primesc iubire. Doar asa oamenii de care spui nu-mi vor murdari sufletul, chiar dacă poate îmi vor răni inima.”
P.S.: Acest text este un pamflet. Niciuna din variantele prezentate nu aparțin genialului autor Lewis Carroll. M-a intrigat și m-a înfuriat atât de tare textul primit, mincinos catalogat ca făcând parte din celebrul roman, încât atunci când m-am calmat mi-am dat seama în ce pericol suntem. Cat de tare ne sunt zguduite valorile de baza, una câte una. Dacă găsiți textul, sa știți ca iubirea nu se negociază ca marfa la târg. Și sa mai știți ca drumul spre nicăieri și niciodată trece prin “mai întâi sa te iubești pe tine”, “mai întâi sa faci aia și apoi cealaltă “. Nu mă credeți? Intrebati-l pe Scroodge, ca să revenim la povesti clasice 🙂 Și el a crezut ca mai întâi face bani și apoi cere fata de soție:)). Va rog eu frumos sa ne revenim! Nu mai e de gluma și sunt vremuri grele!
Ati observat ca, de la o vreme, toti suntem “spirituali”? Da, suntem o gasca mare de oameni care vor sa-L găsească pe Dumnezeu. Care vor să iubească dincolo de limite. Care vor să înțeleagă viața. Care vor să ia totul de la viața. Care vor sa-si depășească limitele. Ce au în comun toate aceste dorințe? Nimic. Si diavolul e spiritual. Și el are cunoaștere. Și el știe teorii despre “iubirea necondiționată”. Și despre Univers. V-ati supărat? Bine. Sa continuam. Cred ca e vremea sa alegem. Sa ne definim scopurile. Sa recunoaștem cinstit ce ne mână pe drumuri spirituale, mai mult sau mai puțin bătătorite.
Sa vrei sa-L cunoști pe Dumnezeu vs sa vrei sa faci voia divina Pont: poti sa-L cunoști pe Dumnezeu numai în măsura în care te cunoști pe tine însuți. Numai în măsura în care te rogi și exersezi destulă smerenie încât sa accepți fiecare părticică din neputința umana si accepti transformarea prin Gratie Divină, prin mila lui Dumnezeu. Când pleci pe drum cu o credință neclintita ca ești parte din creație, ca ce a făcut Dumnezeu sigur e perfect.
Sa vrei sa te cunoști pe tine și pe Hristos vs sa vrei sa iti depășești limitele Când pleci pe drum ca să fugi de suferința, credința ta limitativa este “creația nu e suficient de buna” si atunci te vei lupta o viața întreaga sa “scapi de slabiciuni”, sa “iti depășești limitele” si ce alte citate motivaționale mai știți voi. Sau invers: te vei lupta o viața întreaga “sa te cureți”, ” sa scoți tot din subconștient”, sa exersezi o smerenie masochista, care în loc sa te așeze în pace, la locul tău din creație, te va ține intr-un iad cu pretenții spirituale, oprindu-te din a-ti face treaba pe pământ.
Sa vrei sa iti cunoști emoțiile vs sa vrei sa le transcenzi Iisus Hristos însuși nu a învins firea umană. A supus-o firii dumnezeiești. A acceptat Creația. A plâns și apoi l-a înviat pe Lazăr. A aruncat cu mesele prin templu când a fost nevoie. A spus Adevărul fără frica de osânda oamenilor. Adică a simțit emoții. Transformarea , supunerea firii umane a făcut-o Duhul Sfânt. Pont: orice emoție e Divină! Nu mai fugiți de ele, dar nici nu va închinați la ele. Trăiți cu pace și sinceritate, acceptați cum va simțiți și împărtășiți totul cu Creatorul. El chiar vrea sa fie parte din viata voastră. Nu va vrea perfecți, ca fix după păcătoși a venit.
Calmul aparent vs conștiința trează Dacă voi insistați sa recunoașteți maeștrii spirituali după hainele eco, după calmitatea fără margini, după faptul ca va lasă să faceți orice inepție, va gâdila ego-ul și va spun frumos “fa cum simți” , va veți alege cu narcisisti mesianici în loc de ghizi și duhovnici. Și mai mult, nici unii nu ajungem asa în Rai.
Starea de trezvie vs starea de sclavie Mintea conștientă, trează, în dialog permanent cu Dumnezeu e starea de trezvie. Sa vrei ” sa transcenzi” asta e luciferianism deghizat. Am un gând. Doamne, ajuta-ma sa reacționez corect. Am o emoție. Doamne, ajuta-ma sa nu te pierd pe Tine când ma simt așa. Negarea oricărei emoții umane ne pune diavoli păzitori la ușa Sinelui și ne depărtează de cale. Dar da, ne face sa arătăm mai bine în ochii publicului. Încerc sa scriu pe foarte scurt azi. Nu mai încercați “sa va depășiți limitele”. Ele sunt măsura voastră, pusa de Dumnezeu acolo. Altfel, riscați sa beți apa până muriți sau sa va tratați probleme din copilărie până va umpleți de entități. Trăiți. Rugati-va. Stați cu mintea veșnic trează. Mulțumiți. Iertați. Și Trăiți! Mai bine greșiți decât sa nu Trăiți!
Accesul la subconștient vs Trezvia Damblaua asta noua cu accesul la subconștient ma depășește. Accesul la subconștient se da omului pe măsura stării de trezvie. Atat de bine e făcută firea umană încât nu-i e dat sa ducă niciodată mai mult decât poate. Pe măsură ce ne trezim, cu blândețe, ni se mai arata o neputință. Eu nu înțeleg ce căutați în subconștient, ce căutați prin vieți anterioare, când mecanismul intern de apărare nu va lăsa acolo. Și mai ales nu înțeleg ce căutați sa dati bani unora care va dezimputernicesc, va depărtează de firea dumnezeiasca, de Înfiere, când sufletul vostru, tratat cu blândețe , va ști el însuși drumul, planul, scopul ei calea.
Dumnezeu nu alege oamenii desăvârșiți, ci ii desăvârșește pe cei aleși Nu va mai luptați atât sa fiți desăvârșiți. Luptati-va mai bine sa fiți Robii Domnului. Ce ați făcut bine pana acum n-a fost meritul vostru și cand veți mai face bine, la fel va fi. “Iată roaba Domnului.” Așa s-a caracterizat pe Ea Însăși cea pe care o numim noi azi “Împărăteasa Cerului”.
Dumnezeu nu te-a pus sa transcenzi nimic! Te-a pus aici sa te cunoști pe tine și sa ii dai Lui voie sa te transforme Nu mai cădeti în capcane ieftine. Duhul Sfânt nu vine la oameni care îl contesta pe Dumnezeu, crezandu-se imperfecti și lăsând alți oameni sa ii perfecționeze.
Este un duh care umbla zilele astea pe Pământ, croit sa ne ia exact ce avem mai sfant. Și are niște strategii atât de…umane. Sacralitatea iubirii sta în Unicitate Momentul pe care tu și eu îl petrecem împreună și care nu a mai fost și nu va mai fi vreodată, niciodată și nicăieri în Univers. Clipa pe care o porți în suflet și o vei prețui mereu, indiferent ce s-ar întâmpla.
Si pentru că pe restul, puritatea, așteptarea, sinceritatea, au cam reușit sa ni le ia – si totuși Pământul nu le cade prada – acum bag de seama ca umbla după Clipe. Clipe Unice de Fericire , care sparg continuumul spatio-temporar și care mențin Fericirea în toate timpurile, spatiile și dimensiunile. Pentru o singura Clipa de acest fel, conexiunea omului cu Dumnezeu nu se rupe, indiferent ce deznădejde trăiește omul. Prețuiți clipele. Ele chiar sunt unice. Oricine va va spune altceva va minte. Sau a căzut în înșelare. Prețuiți clipele cu orice preț. Chiar și cu prețul depărtării fizice. Fugiți de oricine vrea sa va fure clipele de iubire. Fără ele, voi, Pământul întreg și însuși” hotul de iubire” …ar muri. Departati-va, păstrați clipele și rugati-va. Probabil ca el însuși, intr-o zi, va avea nevoie de ele. Și va fi recunoscător ca nu i-ati dat voie sa le omoare.
Cum arata o clipa de iubire? Știți momentele acelea unice de rugăciune, care nu se repeta niciodată? Cele în care s-a întâmplat ceva, am simțit ceva ce nu putem povesti și totuși amintirea aia ne face mereu inima sa tresară?
Știți câte momente frumoase purtam în suflet? O secunda. O îmbrățișare. Un zâmbet. O privire. Un cuvânt. O noapte de dragoste. O dimineața cu un sărut furat. Momente unice, singulare, pe care doar un el și o ea și Dumnezeu le știu și le împărtășesc. Pe acestea se mai bazează fericirea lumii. Pastrati-le ca pe Sfântul Graal. Mergeți în pustie sa le apărați, daca este cazul!
Cum dispar clipele de eternitate? Acum sa devenim mai tehnici, ca să înțelegeți repede fenomenul. Secunda-clipa moare când nu mai crezi în ea. Când cineva în care crezi, uneori chiar cel Drag, iti demonstrează cu orice chip ca nu era unica. SI poate face asta in doua moduri:
Demitizand, bagatelizand prin comparație cu trecutul: am mai facut asta de multe ori înainte. “Da, am mai trait asta. Am fost o data cu Gigica si am facut acelasi lucru. Lasa ca stiu eu ca nu se va sfarsi bine, ca am mai avut experienta asta.”
Prin intinarea, desacralizarea, mocirlirea momentului prezent. Recreeaza aceeasi secunda Clipa cu altcineva. Sarutul furat intr-o dimineata demult. Peste 10 ani il vezi furat de sub ochii tai. Și doare. Si atunci credința noastră slaba suferă, o scoate de pe lista de unice. Și tu îl crezi. Și secunda moare . Și omenirea e cu un pas mai aproape de dezastru. E greu ce spun azi, dar e absolut necesar. Prețuiți clipele. Strângeți câte puteți. Și fugiți cât puteți de tare și încotro vedeți cu ochii când încearcă cineva sa vi le fure. Uneori e greu. Uneori furul e chiar cel cu care le-ai creat. Fugiți oricum. Fugiți tare. Intr-o zi, sufletul lui va avea nevoie de ele. Și dacă ai ales cumva confortul 3d și nu le-ai păstrat, totul va fi pierdut. Păstrați iubirea, cu orice sacrificiu. Chiar și cu sacrificiul depărtării, dacă va fi cazul. Iubirea e eternă, nu moare niciodată.
Doamne, pentru toate zilele în care m-am rugat pentru scopuri departe de tine, iartă-mă. Doamne, pentru ca tocmai de acele zile fără Tine mi-am amintit mai des, ca tocmai pe ele le-am povestit prin terapii sau le-am dat ca exemple de înțelepciune celorlalți (uite ce am pățit eu), iartă-mă.
Pentru va, fără sa știu, mi-am ghidat viata după întâmplările mai puțin placute, după momentele în care n-am mai știut sa ajung la Tine, te rog sa ma ierți.
“Fără Hristos, ziua de ieri n-ar trebui amintita si ziua de mâine n-ar merita așteptată.” Atat de simpla și de frumoasa devine viata când înțelegi vorbele astea. Toate traumele se vindeca atunci când îl aduci pe Hristos în ele. Toate zilele de mâine devin senine atunci când îți propui sa le traiesti cu Hristos. “Nu mai e nimeni lângă mine.” Bine. Va trimite Hristos oameni buni și credincioși. Oameni care sa vrea sa știe cine sunt cu adevărat, care sa ma ajute sa-mi ocup locul meu.
Înghesuiți în mințile celor din jur, in planurile lor de viata pentru noi, în “lasa-ma sa te las” , in armonii imaginare, ne ducem viețile departe de Hristos. Cautam aprobări de unde nu vor veni în veci, înțelegere de unde n-are cum sa vina, supunandu-ne orbește regulilor unor societăți care nu ne mai vrea demult binele. Ducem vieți fără sens, fără iubire, fără viață, luptandu-ne pentru un loc acolo unde nu e locul nostru. Cat sa fi fost de mințiți și de răniți ca sa credem ca trebuie sa ne câștigăm iubirea? Cât de traumatizați om fi fost daca ne imaginam ca trebuie sa-i facem pe ceilalți mândri sau ca nu putem fi iubiți dacă aratam cine suntem?
Se duc programele arhonice, unul câte unul. Hai sa construim, în locul lor, Viață! Pacea și armonia neimaginare, în care fiecare își ocupa locul lui. Cat despre traume, blocaje, experienta de viata și ce va mai Tine în loc pe fiecare: dati-i lui Hristos! Nimeni, absolut nimeni nu-i mai puternic decât El și nimeni, absolut nimeni, nu iartă atât de mult. Și atunci, de ce va este teamă? Haideți în Adevăr.
Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).
Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.
In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.
Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.
Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.
Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.
Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.
Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).
Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.
In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.
Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.
Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.
Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.
Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.
Mi-a rămas în minte o frântură de text citit zilele trecute. “Iadul e plin nu de suflete rele, ci de suflete care au fost amăgite într-un fel sau altul”. Seamănă cu celebrul “drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, nu?
M-am gândit apoi că ne facem viața mai ușoară daca aflam minciuna principala cu care am fost amăgiți, la fiecare dintre patimi. Așa că va urma o serie de articole …despre patimi. Nu ca să facem oda neputințelor noastre, nici că sa ne găsim scuze, ci ca să stăm drepți intru Hristos și să ne rugăm să ne îndrepte spre bine, nemaifugind de durere și nemaiacceptand minciuna.
Astăzi, despre minciuna din spatele patimii curviei. Că tot mă întreb de o viață întreagă ce e atât de interesant la un bărbat curvar de toate femeile vor să îl salveze, de li se umple inima de duioșie la adresa omului care le umilește, pe care nu se pot baza și care nu-și poate tine pantalonii pe el. Femeia, dragii mei, oricât ar fi ea de tânără sau de bătrână, are in ea o mamă. O mama care simte durerea celuilalt suflet și care vrea sa dăruiască iubire până la sacrificiu sau până la vindecare. In schimb, de cele mai multe ori în astfel de cazuri, tocmai ea, femeia, ajunge să rămână cu inima închisă, cu ceea ce psihologic numim “feminitate toxica”, cu imposibilitatea de a mai iubi și, mai mult, cu o trauma atât de mare încât o da mai departe propriilor fii. Cum? Prin îngăduința. “E in regula, mamă, așa fac toți bărbații, nu e vina ta. Tu sa nu fii prost și să suferi. Lasă, că mama e mereu langa tine.” Mama care a suferit a devenit de acord ca și nora ei sa sufere, numai nu cumva să piardă dragostea odorului, căruia i se permite orice numai să fie pe aproape, așa cum tatăl său bunicul lui n-au fost. Încetați cu prostiile. Asumați -va suferintele. Asumați -va rolul de soții și de mame de-adevăratelea. Permisivitatea nu e iubire. E doar frică. Spuneti-le când greșesc. Nu mai tolerați să-și rănească sufletele, căci veți răspunde. De dragul unui confort mental pe pământ, le permiteți celor dragi, îi încurajați să își piardă sufletele. Spuneți-le când greșesc. Cu blândețe și cu fermitate. Rugati-va pentru ei. Și pentru voi. Și pentru ce păcate o avea neamul vostru întreg. Dar nu mai tolerați ca cei dragi să-și rănească sufletul. Asta nu e iubire, e minciună!
Și care e minciuna, care e frica din spatele oricărui om căruia nu ii e de ajuns soția lui? Exact cea pe care au perpetuat-o mama și bunica, tata și bunicul. Că doar nu degeaba s-au atras unii pe alții. ” Mi-e frica sa nu rămân singur. Mi-e frica sa nu mă iubească nimeni.” Frica asta, când o recunoaștem, când o plângem in rugăciune, când Îl chemăm pe Hristos s-o aline, e reală, e adevărată, e proprie ființei umane. Nu e nimic greșit, nimic rușinos în ea.
Când, in schimb, ne e frică de frică, n-o recunoaștem, n-o plângem, nu cerem cu lacrimi vindecare, există și calea mai ușoară. Atunci vine Michiduță cu “o soluție rapidă”, in stilul lui caracteristic. Pai, de ce mai să îți fie ție frică? Uite, fă-ți backup. Te ajut eu. Ți-e frica sa n-o pierzi pe aia de acasă? Că uneori o superi și pare să fie la capătul răbdării? Ia-ți o amantă! Tot îți mai e frică? Mai ia-ți una! Și tine și câteva căldicele așa, sa ai de unde o lua de la capăt când ai nevoie. Ești bărbat, mai, nu ai voie să îți fie frică!”
Și uite așa, bietul om cade în plasa neputinței lui bine ascunse, și din dorința firească a sufletului lui – de a fi iubit, ca orice om – , ajunge să își bată joc de el și de ceilalți, fără să aibă vreodată intenții rele, din dragoste de oameni, din fuga după dragoste, fără să-și dea seama că , de fiecare dată, se depărtează tot mai mult de ce vrea, de ce are nevoie cu adevărat.
Asta simțiți, dragele mele. Și e real. Dorința sufletului e curată. Și voi tânjiți după iubire. Și sufletele se atrag. Dar calea e greșită. Nu putem ajunge la adevăr prin minciună și nici la Dumnezeu pe scurtătură. Mai bine ne uitam la neputința asta, la tânjirea asta adâncă, oricât ar fi ea de dureroasă, ne-o plângem și ne rugăm pentru iertare, pentru vindecare, pentru curajul de a reveni în adevăr, oricât de dureros ar părea el. Nu ajutam pe nimeni cu un plasture când rana necesita operație. Și nu salvăm pe nimeni atâta timp cât în centrul vieții noastre ne aflam noi, sau se afla copilul, sau se afla bărbatul. Cât timp in centrul vieții noastre nu se afla Hristos, nu ajutam pe nimeni. Cât timp nu plângem neputința asta cu lacrimi multe și nu ne rugăm pentru vindecare, perpetuam un rău prin intenții bune. Și suntem martori pasivi la pierderea de suflete. Suflete păcălite, suflete dornice și demne de iubire, suflete frumoase, care nu știu calea.
P.S.: Nu, nu ești tu cea care îl va salva. Decât dacă stai la tine acasă, nu la el în pat și te rogi pentru el. Altfel, nu ai ce salva. Nu pentru că nu ai tu destulă iubire, nu pentru că nu e el un suflet minunat, ci pur și simplu pentru că nu e conștient că el caută iubire. Deși vrea iubire, el caută backup. Și cât timp nu e conștient de ce caută, nu poate găsi nici dacă i se toarnă iubire cu polonicul pe gât. Deci nu te amăgi. Nu ești tu aia. Nici un om nu este. Tu roagă -te mai bine pentru tine, să recunoști rana ta de neiubire. Și pentru ai tai copii, când o să-i ai daca nu-i ai, sa nu transmiți modelul mai departe.
Dincolo de glumă, căci sunt foarte serioasa azi, sa ne rugam Maicii Domnului pentru vindecarea lor și a noastră, pentru că nu știu familii care sa nu fi avut macar un exemplar.
Da, știu, în teorie – unde totul e bine 🙂 – nu ne plac deloc, toți vrem relații divine, toți ne vrem liberi și pe cel de langa noi tot așa, toți mergem pe apă și suntem numai lumină. Dar hai sa ne uitam mai adânc. La o căsnicie. Orice căsnicie. Sau la o relație dintre un frate și o soră. Ați observat vreodată frați diametral opusi, din aceeași familie? Unul eminamente bun și unul fundamental rău?
Pai, observați același pattern și în căsnicii. Poate nu per total, dar macar pe domenii, relația karmica tinde să manifeste polaritatea universului..in doi, in loc că fiecare sa o integreze în el însuși. Soției îi plac pisicile, soțul bombăne. Soțului îi place muzica clasică, pe soție o plictisește. Soția se apuca de “chestii sprituale”, soțul rămâne “ăla cu banii”. Nici o legătură cu adevărul nu au aceste polarități. Dar v-ați gândit vreo secundă că, atunci când ne străduim să fim mai buni într-un domeniu, daca nu integram complet umbra, bunătatea noastră îl obligă pe celălalt “sa fie rău”? Pur și simplu pentru că e acolo, pentru că avem nevoie de termen de comparație, pentru că trăim într-o lume duală și pentru că ne e greu sa ne uitam, de-adevăratelea, la întunericul din noi.
Sigur, uneori aceste poziționări sunt clare, alteori sunt subtile, dar când ne uitam mai adânc, ele ne țin într-o capcană spirituală, asigurandu-ne, pentru a mia oară, că l-am găsit pe Dumnezeu, când de fapt n-am găsit nimic.
Daca luați “Transcenderea nivelurilor conștiinței” a Dr David Hawkins veți observa, pe fiecare nivel, un tabel al dualitatilor : atracție și aversiune. Atracția este atunci când ne place emoția respectiva, ne identificăm cu ea, aversiunea este atunci când o respingem fără măcar să o constientizam , deci șansa de vindecare e uneori și mai mica decât la atracție. De reținut că fiecare parte a tabelului dual face același lucru: ne tine blocați în câmpul respectiv, ne blochează accesul la iubire, ne taie șansa la vindecare. Sa luam, de exemplu, dualitatile furiei. Cea mai ascunsa dintre emoții, că am auzit de când eram mici că n-avem voie sa o simțim:)) Și totuși, ea e atât de firească încât și soții și frații care au relații karmice s-au hotărât să o împartă “frățește”, afundandu-se pe zi ce trece mai tare în câmpul ei și negandu-si reciproc șansă la vindecare. Da, că în pildă cu găleata de crabi, că de aia se cheamă karmica, că te tine in karma, nu că te ajuta sa…evoluezi.
Și hai sa vedem cum arată cuplul cu “bine și rău”: El țipă, ea iartă. Că merge la cursuri de dezvoltare și e super înțeleaptă. Ea se da de ceasul morții că e fum in casă, el e in pace și stăpân pe situație. El amenință, ea face compromisuri. Ea se entuziasmează de răsăritul de soare, el se întoarce pe partea cealaltă. Ce observăm, de fiecare dată? Că unul dintre ei invalidează emoția celuilalt. Ii anulează, practic , trăirea. E o alta forma de “nici voi nu va mântuiți, dar nici pe alții nu ii lăsați.” Dar ghici ce? Egoul își ia satisfacție din ambele poziționări. Nici unul dintre ei nu are maturitatea de a trăi emoția și de a vindeca acel camp negativ. Amândoi își dau birul către “duhul lumii” și, de aceea, cu cât se trag mai mult în jos, cu atât vor fi mai greu de separat. Asta aș numi eu “ce a unit Michiduță, omul sa nu despartă.” Nu va lăsați înșelați de aparențe. Nu luați partea vreunuia. Nu compătimiți! Acel cuplu e mai solid decât pare! Ei își ascund defectele în celălalt, in timp ce, daca ar intra într-o relație adevărată, ar trebui sa se uite zilnic la ei înșiși și să le repare. De aia tot zic că e greu cu adevărul. De aia ne plac relațiile karmice. Pentru că e căldișor și bine, pentru că prietenii ne aproba și ne ridica in slavi de cat suntem de buni și de răbdători, pentru că toată lumea vede ce greu o ducem noi, dar rezistăm.
Știti ce se întâmplă în relatiile non-karmice? Când e bine și frumos, toate merg ca unse. Universul însuși stinge lumina și aduce sandvișul. Dar , imediat ce apar probleme, ni se face dor de relațiile karmice. Că acolo e căldișor și bine. In relația non-karmica partenerul îți validează emoția, ba îți mai arată încă trei pe care nu le știi și apoi sta acolo pe capul tau până când ți le vindeci. Și te bate la cap. Și nu vrea sa fie mai bun decât tine, ba chiar prefera să fie ăla rău. In relațiile astea, partenerul nu accepta nici un gest făcut din vinovăție sau din constrangere. Pentru că știe că, daca te rănești pe tine, îl rănești și pe el. Uneori renunță la nopți de vis, la plimbări frumoase daca simte că nu ești pregătit. Uneori te pune in situații în care nu mai vrei sa ajungi in veci și că îți e frică, numai pentru că știe că trebuie să te vindeci. In relațiile non-karmice sunt doar doi și Dumnezeu. Și cum El le vede pe toate, și ei le vad pe toate, unul la celălalt. Și nu se fac paravan unul pentru altul, ci trambulină pentru cascadori. Nu există minciuna, nici ascunzișuri. Resentimentele se simt de la o poștă și uneori se urla printre lacrimi, alteori se repara, simplu, cu un “îmi pare rău.”
Relațiile karmice ne duc in fundul iadului. Relațiile non-karmice sunt drumul către noi și drumul către Rai.
Dear Men.. We miss you. Deeply. When women gather together in circles.. we tell stories of how much we long for you. Crave you. Pray for you to rise and meet us here. We mourn your missing presence. In our childhoods. In the homes we’ve built without you. In our beds. We hold hands and beg God to set you free from whatever keeps you from standing at our sides. Right here. Here In intimacy. In integrity. In wholeness. In freedom. The places where you are caught in dishonesty.. shame.. fear.. addiction.. we grieve and rage over. We see your pain and we see your power. We miss you. We love you. We can’t wait for you to come home For the men who have.. thank you so much. Please call your brothers.. start men’s circles.. show them the manuals. Tell them of what you gave up. Of your brokenness and acceptance. Of what it truly means to take up the mantle of protector. Please. There aren’t enough fathers.. resources and leaders for men to sit at the feet of. The women have tried. We can’t do it. The restoration must come from within the Masculine. The Feminine cannot mother grown men into wholeness. We cannot strap men to our backs and walk. We tried. We bow out. Not gracefully. But in mournful acceptance nonetheless. And we will wait for you to burst free from the shackles patriarchy has placed on you. We pray. We pray. We pray. For the Great Remembrance.~
~Shade Ashani
art: Dorina Costras Repost: Sacred Dreams
Femei, incetați! Nu putem fără ei! Da, știu că sunt răniți, că și-au pierdut integritatea, că nu mai pot sa fie sinceri sau ca-s prea sinceri uneori, ca-s prea masculini sau prea feminini, că nu te poți baza pe ei sau că te poți baza dar parca l-au pierdut pe vino-ncoa. Știu, le-am auzit pe toate. Și le-am trăit pe majoritatea. Și eu știu să schimb un bec, sa chem instalatorul, sa port pantaloni și cămașa și să fac pe șefa la birou, sa pedepsesc copii, să mă joc cu săbii, sa alerg între școală , teme și muncă, sa dădăcesc bărbați și mari și mici , sa fiu doamna pe strada și de neuitat in pat…le știu pe toate. Le-am bifat pe toate. Nu acolo e fericirea, n-o mai căutați! Nu e nimic acolo, decât durere, suflete care urla după o mângâiere, furie pe ei și furie pe noi și, cu cât reușim mai multe, cu cât le arătăm noi lor, cu atât inima devine mai împietrită și mai grea, copiii mai lipsiti de empatie și noi mai…ne-noi ca niciodată.
Încetați . Azi. Nu putem fără ei. Sau putem, uite, și eu pot, dar drumul asta nu duce înapoi în Rai.
Ni s-a mai dat o șansă! Una după 26.000 de ani. O șansă să ne vindecam, sa facem împreună. Noi …am primit super-puteri. Ei …le pierd încet-încet, că le-au folosit prost în perioada patriarhală. Dar știți voi de ce le-au folosit prost? Pentru că înainte a fost o perioadă matriarhală. Una in care au fost chinuiți, devalorizați, pusi sa demonstreze ce pot, trecuți prin muncile lui Hercule (ad literam, nu e o metaforă!) numai ca să primească privilegiile pe care le aveau deja femeile. Orice roata se întoarce. Și când se întoarce nevindecata, creează rani și rupturi și mai mari. Azi, ei au o rana dubla. Rana acuzatorului și rana abuzatului. Și noi avem aceleași doua rani, numai că pe cea a abuzatorului nu ne-o mai amintim . Și riscam sa o luam de la capăt. Numai că eu una nu sunt sigură că vom mai fi lăsați să mai greșim atât.
Da, ei își pierd puterile. Da, noi primim super puteri. Dar rugati-va pentru super-intelepciune, sa nu cadeți în capcana in care au căzut ei. Nu va lăsați amăgite de putere. Căutați drumul în doi, rugati-va pentru vindecarea rănilor . Da , e o misiune aproape imposibila, dar e tot ce avem. Dădăciți copii și dădăciți bărbați. Contineti și rănile voastre și rănile lor. Și faceți toate astea încercând să nu vă pierdeți, sa nu va răniți pe voi înșivă. Pentru că, așa neputincioși, ei încă mai pot răni. Rugati-va să iasă din promiscuitate, din minciună, din conveniență și să intre în adevăr, ca să obțină în sfârșit libertatea. Rugati-va să scăpăm repede de furia aia ancestrală pe măsură ce vi se revelează manipulările lor, și păstrați în suflet rugăciunea și siguranța că, oricum ar fi, avem nevoie de ei. Nu, in nici un caz nu citiți asta ca o invitație la compromis! Avem nevoie de noi întregi și de ei întregi. Rugati-va mult. Rămâneți sus. Și rugați -va sa reușească și ei să își deschidă inima, să-și găsească puterea și să vina sa fie tați, sa fie cap familiei, să iubească și să fie iubiți. Da, trebuie să faceți toate astea fara să vă pierdeți pe voi, in timp ce mergeți la serviciu și creșteți copii, sa rezistați tentației de a ordona, de a lua decizii pentru toți, de a comanda, de a vindeca cu forța, dar și tentației de a va lăsa manipulate, de a da voie sa vi se încalce limitele, de a fi rănite, de a fi puse în situații dureroase care riscă să va închidă inimile. Asta, dragele mele, nu puteți accepta. Dar nici nu putem țipa sa ajungem la adevăr. Nici nu putem manipula. Nici nu putem proiecta un viitor de unele singure, deși e tentant, pentru că drumul înapoi e in doi. Și perechile au masculin și feminin oriunde in univers. E greu. Și pare imposibil. Și știu că veți căuta să fiți de o parte sau de alta a articolului și nu veți găsi partea. Pentru că nu e nici o parte. Pentru că e greu și va fi greu. Pentru că n-avem altă armă decât rugăciunea și deschiderea inimii, indiferent ce doare și cum doare. Pentru că inima închisă va fi sfârșitul jocului. Pentru că inima deschisa se va lovi de rănile lui și va suferi. Și pentru că , pe cuvântul meu, există viață și după suferința. Secretul e sa nu mai fugim de nici o emoție. Vor învăța și ei de la noi. Secretul e sa nu vrem singure și, indiferent cat au greșit ei ca specie, sa nu uitam că suntem aceeași specie. Și să ne rugăm să învățăm iubirea așa cum se învață ea pe pământ: in doi.
Crestem Magicieni 