Am fost mințiți crunt.

Da, încă de la Începuturi ni s-a spus o minciuna imensa, care a dus omenirea in pragul prăbușirii, care ne-a facut sa ne omoram intre noi, care a provocat toata separarea si toată suferinta prin care, volens-nolens, trecem astazi si tot trecem, de multe mii de ani.

Si mai grav de atât, minciuna asta a fost implementata omenirii intregi, sub forma de Program de Protecție. De auto protecție, de protejat copiii, de protejat pe noi înșine. Si ilpurtam cu noi, de multe mii de ani, ne afundam in minciuna si in disperare, ne trăim zilele mai mult cu smerenie decat cu bucurie si, mai mult, fiecare întâmplare din viața, care ar fi avut scopul sa ne facă sa vesem Adevarul, ne adâncește si mai tare in negura uitării, in mocirla disperării, in iadul singurătății, in neadevarul deznădejdii. De dragul…protecției. „Facem asta ca sa ne protejam”. „Asa e firesc, ca doar nu suntem sinucigași”. „Avem instincte bune de supraviețuire”. Oare???

Sau avem „instincte” de moarte lenta? Si „protejandu-ne” , uitam sa mai traim vreodată? De cine ne protejam atat? Care-i pericolul ala iminent care ne-a facut sa ne inchidem fiecare in cutia lui de chibrituri, sa avem relatii de complezență, sa suferim in tăcere, sa zambim frumos si sa raspundem politicos pentru ca, într-o zi, sa ne trezim ca de atata politețe, cei mai dragi oameni din lume , cei cu care împărțeam o viață, o casă, un ideal, au ajuns sa nu mai insemne nimic pentru noi? Cum se întâmplă nenorocirea asta? Cum am ajuns aici? Cum tot facem frontiere, consteuim arme, ne punem garduri la case si lacăte la inimi si totuși suferim mai mult ca niciodată? Cum facem mai multă dezvoltare personală decât a facut vreodată omenirea si, cand ramanem cu noi, suntem mai goi decât oricând? Cum avem atâta nevoie de altii si nu mai suntem in stare sa o cerem? Cum funcționează creierele noastre de au ajuns sa creada ca „nu meritam” toata fericirea, linistea si bunăstarea din lume?

Da, unii dintre noi au lucrat cu ei insisi, au identificat programe de genul: “nu pot”, „nu merit”, le-au sters si, pentru o vreme, viata lor a fost mai buna, mai frumoasa,.mai implinitoare. Dar indiferent de cale, de meditatie, de rugăciune, de pace in minte si in inima, a foat suficient sa nu ne rugam cateva zile, sa nu meditam o vreme sau pur si simplu a trecut timpul si intr-o zi, cu sau fara motiv, ne-a foat din nou mai rau.

De ce? Care-i sursa suferinței umane? Fiti atenți si incercati sa procesati cu toate simțurile, caci la cat de veche e minciuna asta, va fi foarte greu sa o lasam sa plece, nu se va lasa dusa cu una cu doua si, in prima faza, creierele noastre vor refuza pana si sa o proceseze:

Programul de autoprotecție este însăși sursa suferinței umane.

Cum funcționează programul? De fiecare dată cand cineva ne rănește, ne dezamageste, ne face sa suferim sau pur si simplu nu raspunde la fel faptelor sau sentimentelor noastre, programul se activează. Ce spune programul? „Nu am voie sa ii ofer iubire aceluia/aceleia, pentru ca m-a ranit/ma va răni.” Ce face sufletul? Oprește fluxul iubirii dinspre tine spre respectiva persoană. De ce? Pentru ca asa a primit comanda de la program. Isi pune un fel de barieră: intr-acolo nu avem voie sa simtim. Ce face sufletul acum? Suferă! Sufera îngrozitor. Da, o sa spuneți. Normal, pentru ca a fost rănit! Nu, o sa va spun si azi si probabil multi ani la rand, pana cand vom reusi impreuna sa distrugem mitul asta si, odata cu el, cercul suferinței.

Nu suferă pentru ca a fost rănit! Suferă pentru ca a inchis fluxul de iubire catre un alt om. Si, odata cu asta, s-a omorât un pic pe sine însuși. Știu, n-are nici un sens. Procesele se întâmplă aproape simultan si ceea ce stim deja ne ajută sa intelegem restul. Dar ceea ce stim deja e cumplit de greșit! E minciuna care a distrus omenirea. In fractiunile alea de secundă se întâmplă multe reactii automate, multe programe se desfășoară, multa durere ducem in noi de veacuri. Si pe masura ce gasim un program apare altul si altul si, in cel mai bun caz, facturile de la psihanalisti se strang teancuri.

Nu asta e soluția! In fractiunea aia de secundă, in timp si cu răbdare, cu atentie la ce se întâmplă in interiorul nostru, putem sa alegem sa nu mai blocam fluxul. Sa stergem programul „nu am voie sa iubesc oameni care m-au ranit sau care ma pot răni”. Sa fim atenți la” autoprotectie” pana in ziua cand vom ajunge sa conștientizam ca doar ea, autoprotectia, programul asta de care suntem siguri ca ne apără de o veșnicie, e singura care provoacă suferință.

Cand am primit prima oara informatia asta, creierul meu a ras zgomotos; parea o tentativă sigura de suicid. „Renunț la toate programele de autoprotectie si de azi înainte las fluxul iubirii sa curgă liber prin mine”. Sigur, pai ai innebunit tu astăzi si vrei sa fii martir. Noroc ca ai un creier beton, care nu te lasă. Nici n-ar fi avut cum sa ma lase. Si eu, ca si voi, duc in spate veacuri de suferință, munti de neiertare bine ascunsă, mii de întâmplări dezamăgitoare- unele mici, altele mari, unele la care chiar am părut sa nu mai simt nimic. Nici nu mai durea, ca nu mai avea ce. O inima inchisa nu doare. Dar nici fericită nu poate fi vreodată. Pasii de aici inainte ii știți: vieti anoste, goana dupa bani, ambiții, titluri, funcții si in final boli dintre cele mai diverse. 

De fiecare dată cand ne-am” autoprotejat”, am mai murit puțin…

Si ca sa vedeți, soluția era atat de simpla: Opriți autoprotectia! Avem o fractiune de secunda cand putem face asta. Si asta-i calea fericirii si a libertății.

p.s.: Știu ca e greu de digerat. Stiu ca poate parea stupid, enervant, hilar, copilăresc. 

Voi incerca sa revin cu materiale practice, pe acelasi subiect. Intre timp, fiți doar atenți la voi. Un pic mai atenți…Mulțumiți cand va dezamageste cineva si incercati sa il/sa o iubiți mai mult. De fapt, încercați sa nu-l „deziubiti”. Nu s-a schimbat nimic, de fapt, asa-i?

Vedeti daca reușiți sa păcăliți programul, chiar si pentru cateva secunde va insemna mult. Pentru fiecare dintre noi si pentru omenirea întreaga.