Divorțul – între moment și eternitate

Divorțul este oricum atât de dureros, atât de răscolitor și de pustiitor încât după el nimic nu va mai fi la fel.

Sursa: https://useum.org/artwork/Separation-Edvard-Munch-1896


Fiecare dintre cei implicați trece prin furcile caudine și prin chinurile iadului de mai multe ori pe zi, indiferent cine “a fost de vina” (ghilimele pentru ca întotdeauna 2), cine “a început” (ghilimele pt ca cel mai curajos ia decizia, dar sigur și celalalt si-o dorește doar ca ii lipsesc curajul și energia), cine-a iubit mai mult și cine a iubit mai bine.


Fiecare, zic, fara excepție, trece prin durerea extrema de a face din nou dintr-unul 2 . Sau a trecut in timp, in cazul celor care au avut “privilegiul” sa se uite cum se destrama totul în timp ce celalalt trăia negarea vieții lui/ei.
Ce rost are, așadar, peste toată ruperea asta imensa, peste toată durerea asta fără margini, sa mai adaugam alte și alte dureri?


Cum nu pot niște oameni care s-au iubit, care si-au dorit bine unul altuia, sa ajungă sa-si doreasca răul? Pe ce planeta, pe ce lume nebuna cineva care te-a iubit ar putea sa iti doreasca ceva rău? Indiferent ce ai făcut vreodată. Nu, dragilor, iubirea nu arata asa. Care “iubiti” asa și va simțiți îndreptățiți sa doriți răul “porcului” care v-a greșit, sa știți ca nu iubiți. Și n-ati iubit niciodată pe nimeni în afara de voi înșivă.


Pentru cei care mai au și copii: poate nu uitați ca-i aveți. Ca sunt acolo . Ca absorb ca un burete. Poate nu uitați ca datoria noastră către ei este sa-i invatam Veșnicia. Adică Iubirea. Atât. E simplu. Atât avem sa -i invatam pe copii. Altfel se cheamă ca NU ne-am făcut treaba de părinți . Iar Veșnicia ergo iubirea e aia care nu moare niciodată. Nu are culoare, loc, parfum. Nu e o poveste cu zâne. E sau nu e. Cand celalalt ne face rău și, măcar de dragul copilului, alegem sa iertam și sa binecuvântam, atunci suntem Oameni. Atunci am transmis ceva bun , singurul bun copilului. Altfel, suntem maimuțe.


Nu, nici o durere și nici un orgoliu și nici o hârtie nu pot înlocui iubirea. Și iubirea dintr-un copil moare atunci când mami sau tati aleg să se vaite la copil de celalalt părinte. Iubirea din copil moare atunci când trebuie sa ia apărarea unuia dintre ei. Iubirea din copil moare atunci când trăiește o viata sterila și fără iubire, în care materia a înlocuit totul.


Treziți-va un pic. Doare oricum. Și unde se vede și unde nu se vede. Dar doare cel mai tare când tradam Omenirea toată. Când tradam Umanitatea. Când Îl tradam pe Dumnezeu. Atunci când, din neștiință, din nepricepere sau doar pentru ca ceva ne doare, alegem sa omorâm Iubirea din copil.

Acceptam prezentul și salvam Veșnicia. Alta varianta sa fim oameni nu există..

Dor de Dumnezeu

Eu nu renunț la mine că sa nu mai doară

L-am omorât pe Dumnezeu în noi. I-am schimonosit chipul în felurite moduri, uneori pentru cele mai ingenue scopuri, precum setea de iubire. Ne-am transformat până când am uitat cine suntem. Și azi urla in noi, mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puțin “inițiați”, urla in noi Dorul. Dorul de noi înșine, de chipul lui Dumnezeu pierdut. De tot ce ne-am dorit vreodată și am refuzat să ne dorim. De tot ce am fugit vreodată crezând că pierdem ceva sau pe cineva drag, până când in final ne-am pierdut pe noi. 

Urla in noi Dorul. Dati-i voie sa urle. E dorul de nemărginire, dorul de bucăți din noi, bucăți de dumnezeire cărora le-am negat dreptul la viață. 

Uneori credem că ne-am găsit pacea. Uneori credem că am urcat treptele. Că știm drumul. Că puține mai pot fi necunoscute în viața. Și tocmai atunci, începe sa urle Dorul. Un alt chip al lui Dumnezeu, distorsionat, chinuit, bine ascuns în noi își cere dreptul la Viață. Uneori se simte ca furia. Uneori credem că ne chinuie demonii. Dar de fiecare dată, ne chinuie ascunsul din noi. Dorul de viață căruia nu i-am dat dreptul la viață. 

Uneori nu are nici o logică. Uneori vrea lucruri peste care “am trecut deja”. Lucuri imposibile, precum familie, copii, misiuni pe care “le-am bifat”. Atunci vine omul vechi și încearcă să le acopere cu acadele. Vrea patimi din trecut, care atunci l-au ajutat sa uite. Dar Omul Nou nu vrea sa lase Dorul. El știe că în Dor , numai acolo, e nemărginirea. El știe că, oricât l-ar fi învins lumea, Îl poarta în el pe Dumnezeu. Și, chiar daca de 70 de ori înainte a ales lumea, cu regulile ei, și de alte 70 de ori L-a ales pe Dumnezeu, cu regulile Lui, Dorul n-a plecat. Pentru că treaba lui e sa-L aducă pe Dumnezeu în lume. Să-L trăiască aici, Viu și Nemărginit, fără limite și fără frica. Să facă lumea sa vieze prin fiecare zambet de copil, prin fiecare floare sădită, prin fiecare privire de îndrăgostit, indiferent de vârstă. 

Știți cum arată privirea îndrăgostitului cu Dumnezeu in el? E Vie și Întreaga. Dorul se potolește, numai atunci. Nu pentru că in fața lui sta celălalt, ‘obiectul’ dragostei sale. Ci pentru că, intre ei, in Comuniunea dintre ei, sta Însuși Dumnezeu. Atunci și numai atunci Timpul se oprește și se supune. Lumea se deschide și se creează in armonie. Și Dorul rămâne, mereu la pândă, sa doară fiecare gând de separare, fiecare ispită, fiecare secundă in care lumea sau Dumnezeu Însuși, par sa ne retragă din Comuniune. Pentru că Voia Divină e sa-L aducem pe El in lume, după cum El Însusi s-a adus. Și tot ce am trăit în lume fara El să trăim din nou, cu El in noi. Și tot ce am trăit cu El, dar separat de lume, sa aducem în lume, spre bucuria și spre schimbarea ei în veșnicie. 

De aceea e greu drumul și îngust. Pentru că nici una dintre căile care ni s-au spus nu e cea bună. Din nou, am fost mințiți crunt….

In cele mai grele, mai dureroase si mai infricosatoare momente din viata noastră, tindem sa-l scoatem pe Dumnezeu din peisaj.

Da, chiar asta facem cand ne inchidem inima. Și cand ne e teama, cand suntem dezamăgiți, cand suferim, ne inchidem inima. Ne-ar ajuta Dumnezeu cu drag, dar ii inchidem poarta.
Daca te uiti in urma, atunci cand ti-a fost cel mai greu nu L-ai primit. Si apoi, tot pe El te-ai suparat ca nu te-a ajutat.


Păstrați-l pe Dumnezeu Viu in viata noastră. Doar asa ne va fi mângâiere tocmai in imprejurarea cea mai grea.

E bine ca toți cerem si cautam iubire necondiționată. Din păcate, acesta este un atribut divin. Nu va amăgiți crezând ca il dețineți încă. Dar nadajduiti ca, dupa multa sttaduinta, il puteti primi.

Tu il iubesti pe Dumnezeu necondiționat? Il tii constant in inima ta, indiferent ce ti se întâmplă? Cand te-a ranit cineva, cand te-a amenințat, cand ti-a fost teama, cand te-a dezamagit, l-ai iubit la fel pe cel din fata ta? Pe asupritor, pe viclean, pe mincinos, i-ai iubit la fel? Ei, in fiecare din momentele alea cand ti-ai inchis inima (sigur, e firesc pe Pământ, nu e de condamnat, doar de conștientizat) l-ai scos pe Dumnezeu din ecuație. Nu stim cum s-ar fi sfârșit intamplarea ingrozitoare care te tine blocat in suparare, daca atunci, in secunda aia, ar fi acționat Dumnezeu, nu tu.

E foarte mare durerea si uriasa descarcarea energetică atunci cand se întâmplă ceva rău in vietile noastre. Este, stiu. Inclusiv cand ne amintim. Ne-am ascunde intr-un colt, am face orice sa nu mai doară. Dar vremurile sunt altele. Durerile trebuie eliberate. Cu credința, cu nadejde, cu seninatatea martirilor de alta data.
Cum facem asta? Păi…începutul e intotdeauna așa: “Parerea trebuie răstignita” (citat de la duhovnicul meu) . Cand nu mai avem nici o parere despre întâmplarea cu pricina (nu mai e inadmisibil, dureros, de condamnat, strigător la cer, dezamăgitor etc), atunci ramane durerea, surda si goală. Devastatoare initial, durerea devine surda si goala cand o lipsim de eticheta mintii. Si, peste durerea asta goală, aducem Nădejde. Cum facem asta? Ne rugăm. “Doamne, ma doare tare. Eu nu stiu ce sa fac. Arata-mi drumul, du-ma unde vrei, numai rămâi cu mine. “
Cu nadejde in suflet, durerea neetichetata nu mai sta intr-un colt al inimii. E peste tot. E mare cat casa. O cantitate uriasa de energie va fi scoasa la lumina pentru a fi eliberată. Da-i voie sa iasa. Ai răbdare. Pare incredibil, dar se va termina. E doar energie. Cu Dumnezeu in inima, cu Hristos in minte, întunericul se autoconsuma. Da-i voie. Da-i voie, cu nadejde. Si vei iesi de acolo, de fiecare data, mai curat, mai iubitor, mai bun si, mai ales, mai aproape de tine. Cel care esti cu adevărat.

Tu cum faci, Doamne?

Doamne,
Asa te doare si pe Tine cand greșim noi? De fiecare dată cand suntem nefericiți, cand alegem strâmb, cand ne inchidem si fugim sa nu ne doară lucruri de care nici nu știm daca dor, așa Te doare si pe Tine?
Cand vezi ca ne autosabotam, ca ne piere increderea in noi, ca ne separam de Tine, ca ne înconjoară gândurile si duhurile, Tu cum te simți?
Așa cum ma simt eu când cei mai dragi suferă de unii singuri, asa ti se rupe si tie sufletul in bucăți?
Cand ai vrea sa dai un Univers întreg unui înger, de drag ce îți e, si el îți cere doar o cutie care-i face rău si ii răneste aripile, Tu cum faci? Trimiți îngeri mai mulți? Sau mai putini? Il iubesti mai mult? Sau la fel? Eu…ma rog. Si am Credința că va înfăptui binele. Binele lui, care să-l faca sa se simta Viu si Liber.
Tu cum faci, Doamne, cand oamenii par sa nu te mai iubească? Cand par sa aleaga mintea in locul inimii? Te doare si pe tine, ca pe noi?
Trebuie sa fie tare greu sa fii Dumnezeu…sa-i Porți in Tine pe toți copiii tăi, mai ales atunci cand greșesc si ii doare…Și sa te miri ca, uneori, tocmai atunci fug mai tare de tine si de ei, in loc sa vina mai aproape.
Doamne, iti multumesc. Eu știu cât ma iubești. Învață-ma sa iubesc si eu ca tine! Dar invata-ma ușor, inca imi mai e un pic de teama de durere…
Cu drag,
L

Am fost mințiți crunt

Am fost mințiți crunt.

Da, încă de la Începuturi ni s-a spus o minciuna imensa, care a dus omenirea in pragul prăbușirii, care ne-a facut sa ne omoram intre noi, care a provocat toata separarea si toată suferinta prin care, volens-nolens, trecem astazi si tot trecem, de multe mii de ani.

Si mai grav de atât, minciuna asta a fost implementata omenirii intregi, sub forma de Program de Protecție. De auto protecție, de protejat copiii, de protejat pe noi înșine. Si ilpurtam cu noi, de multe mii de ani, ne afundam in minciuna si in disperare, ne trăim zilele mai mult cu smerenie decat cu bucurie si, mai mult, fiecare întâmplare din viața, care ar fi avut scopul sa ne facă sa vesem Adevarul, ne adâncește si mai tare in negura uitării, in mocirla disperării, in iadul singurătății, in neadevarul deznădejdii. De dragul…protecției. „Facem asta ca sa ne protejam”. „Asa e firesc, ca doar nu suntem sinucigași”. „Avem instincte bune de supraviețuire”. Oare???

Sau avem „instincte” de moarte lenta? Si „protejandu-ne” , uitam sa mai traim vreodată? De cine ne protejam atat? Care-i pericolul ala iminent care ne-a facut sa ne inchidem fiecare in cutia lui de chibrituri, sa avem relatii de complezență, sa suferim in tăcere, sa zambim frumos si sa raspundem politicos pentru ca, într-o zi, sa ne trezim ca de atata politețe, cei mai dragi oameni din lume , cei cu care împărțeam o viață, o casă, un ideal, au ajuns sa nu mai insemne nimic pentru noi? Cum se întâmplă nenorocirea asta? Cum am ajuns aici? Cum tot facem frontiere, consteuim arme, ne punem garduri la case si lacăte la inimi si totuși suferim mai mult ca niciodată? Cum facem mai multă dezvoltare personală decât a facut vreodată omenirea si, cand ramanem cu noi, suntem mai goi decât oricând? Cum avem atâta nevoie de altii si nu mai suntem in stare sa o cerem? Cum funcționează creierele noastre de au ajuns sa creada ca „nu meritam” toata fericirea, linistea si bunăstarea din lume?

Da, unii dintre noi au lucrat cu ei insisi, au identificat programe de genul: “nu pot”, „nu merit”, le-au sters si, pentru o vreme, viata lor a fost mai buna, mai frumoasa,.mai implinitoare. Dar indiferent de cale, de meditatie, de rugăciune, de pace in minte si in inima, a foat suficient sa nu ne rugam cateva zile, sa nu meditam o vreme sau pur si simplu a trecut timpul si intr-o zi, cu sau fara motiv, ne-a foat din nou mai rau.

De ce? Care-i sursa suferinței umane? Fiti atenți si incercati sa procesati cu toate simțurile, caci la cat de veche e minciuna asta, va fi foarte greu sa o lasam sa plece, nu se va lasa dusa cu una cu doua si, in prima faza, creierele noastre vor refuza pana si sa o proceseze:

Programul de autoprotecție este însăși sursa suferinței umane.

Cum funcționează programul? De fiecare dată cand cineva ne rănește, ne dezamageste, ne face sa suferim sau pur si simplu nu raspunde la fel faptelor sau sentimentelor noastre, programul se activează. Ce spune programul? „Nu am voie sa ii ofer iubire aceluia/aceleia, pentru ca m-a ranit/ma va răni.” Ce face sufletul? Oprește fluxul iubirii dinspre tine spre respectiva persoană. De ce? Pentru ca asa a primit comanda de la program. Isi pune un fel de barieră: intr-acolo nu avem voie sa simtim. Ce face sufletul acum? Suferă! Sufera îngrozitor. Da, o sa spuneți. Normal, pentru ca a fost rănit! Nu, o sa va spun si azi si probabil multi ani la rand, pana cand vom reusi impreuna sa distrugem mitul asta si, odata cu el, cercul suferinței.

Nu suferă pentru ca a fost rănit! Suferă pentru ca a inchis fluxul de iubire catre un alt om. Si, odata cu asta, s-a omorât un pic pe sine însuși. Știu, n-are nici un sens. Procesele se întâmplă aproape simultan si ceea ce stim deja ne ajută sa intelegem restul. Dar ceea ce stim deja e cumplit de greșit! E minciuna care a distrus omenirea. In fractiunile alea de secundă se întâmplă multe reactii automate, multe programe se desfășoară, multa durere ducem in noi de veacuri. Si pe masura ce gasim un program apare altul si altul si, in cel mai bun caz, facturile de la psihanalisti se strang teancuri.

Nu asta e soluția! In fractiunea aia de secundă, in timp si cu răbdare, cu atentie la ce se întâmplă in interiorul nostru, putem sa alegem sa nu mai blocam fluxul. Sa stergem programul „nu am voie sa iubesc oameni care m-au ranit sau care ma pot răni”. Sa fim atenți la” autoprotectie” pana in ziua cand vom ajunge sa conștientizam ca doar ea, autoprotectia, programul asta de care suntem siguri ca ne apără de o veșnicie, e singura care provoacă suferință.

Cand am primit prima oara informatia asta, creierul meu a ras zgomotos; parea o tentativă sigura de suicid. „Renunț la toate programele de autoprotectie si de azi înainte las fluxul iubirii sa curgă liber prin mine”. Sigur, pai ai innebunit tu astăzi si vrei sa fii martir. Noroc ca ai un creier beton, care nu te lasă. Nici n-ar fi avut cum sa ma lase. Si eu, ca si voi, duc in spate veacuri de suferință, munti de neiertare bine ascunsă, mii de întâmplări dezamăgitoare- unele mici, altele mari, unele la care chiar am părut sa nu mai simt nimic. Nici nu mai durea, ca nu mai avea ce. O inima inchisa nu doare. Dar nici fericită nu poate fi vreodată. Pasii de aici inainte ii știți: vieti anoste, goana dupa bani, ambiții, titluri, funcții si in final boli dintre cele mai diverse. 

De fiecare dată cand ne-am” autoprotejat”, am mai murit puțin…

Si ca sa vedeți, soluția era atat de simpla: Opriți autoprotectia! Avem o fractiune de secunda cand putem face asta. Si asta-i calea fericirii si a libertății.

p.s.: Știu ca e greu de digerat. Stiu ca poate parea stupid, enervant, hilar, copilăresc. 

Voi incerca sa revin cu materiale practice, pe acelasi subiect. Intre timp, fiți doar atenți la voi. Un pic mai atenți…Mulțumiți cand va dezamageste cineva si incercati sa il/sa o iubiți mai mult. De fapt, încercați sa nu-l „deziubiti”. Nu s-a schimbat nimic, de fapt, asa-i?

Vedeti daca reușiți sa păcăliți programul, chiar si pentru cateva secunde va insemna mult. Pentru fiecare dintre noi si pentru omenirea întreaga.