Tag: Vindecare

Realitatea holografică

Realitatea holografica ce se proiectează din ckacra gravitaționala are 3 legături. Asa se și vede. Ca un ghem din 3 ate. Ea este responsabila cu :
Viziunea noastră asupra divinității
Viziunea noastră asupra familiei (strict legata de cea dinainte )
Viziunea noastră asupra omenirii și întrupării pe Terra.
Din chakra gravitaționala se proiectează în realitatea noastră holograme ale acestor 3 diviziuni principale ale vieții. Și pentru că e un ghem, ele nu pot fi foarte diferite una de alta.
Exemple: dacă eu cred ca oamenii sunt răi, trebuie sa ma apar, viata e o jungla, Viziunea mea asupra divinității nu poate fi extrem de pozitiva iar viata mea de familie va fi un mai mic sau mai mare dezastru (se poate întâmpla sa fie mega-fericita, dar intr-o cutie de chibrit în care de frica de oamenii din jur ne suportam/susținem acolo unii pe alții, buni rai, numai cu gândul ca alții ar fi și mai rai, macar răul asta îl cunoastem).

2. Va amintiți cum spunea Nica, în “Amintiri din copilărie”? “Mama, bate-ma, omoară, fa ce vrei cu mine, numai da-mi ceva de mâncare.”
Cati copii din ziua de azi mai fac asta? Câți mai știu ca e ok sa te certe mama, sa-ti ia hainele, sa te și bata dacă e nevoie, dar sa te întorci la ea liniștit? Azi vorbim de traume, de copii fugiți de acasă, de părinți care cresc copii după cărți, sau de părinți care nu-si asuma rolul de părinți. Și ia ghiciți? Asa cum vad părintele, tot cam qsa o sa Îl vad și pe Dumnezeu. Ma uit cu stupoare la părinți care ma întreabă “da ce, Dumnezeu pedepsește? El nu e doar bun?” Si ii întreb și eu: ” Dar tu, daca-l găsești pe fiu-tu de 7 ani cu tigara în gura în bucătărie, sfindandu-te, îl pedepsesti sau îl pupi? De ce îl pedepsesti? Ca nu-l iubești?? Și dacă îmi spui ca îl pupi și ii ții un discurs motivațional te trimit la psihiatru, pe cuvant.”
Si mai avem și părinții care cred în pedeapsa. Ei cred în pedeapsa crunta, pana în pânzele albe. Ei nu doar pedepsesc, dar rămân și supărați pe copii. De ajung copiii sa o implore pe printesa de mama supărată sa vorbească cu ei și ea, de supărată și imatura ce e, nu poate sa vorbească, domule, i s-a pus un nod în gat.

Aceștia din urma sigur ca vor tinde tot timpul sa ascundă ce au făcut greșit. Ascund și de părinți, și de Dumnezeu și de ei înșiși în final, ca nu mai știu săracii unde se găsește iertarea Supremă. Și le ia ani sa ajungă înapoi la ea.

Revenind. În chakra gravitaționala se găsește acest centru care efectiv creaza realitatea. Și o creaza cu datele amintite mai sus. Spre stupoarea mea, am văzut ca nu creează doar realitatea de zi cu zi, ci și niște holograme ale divinității, ale lui Hristos în cazul nostru, care sunt, după cum spuneam, aidoma cu primii ani de viață. Ne întâlnim aici ori cu un Hristos care pedepsește pana în pânzele albe, ori cu unul indiferent, care iartă tot. Ori, și mai grav, cu amândoi pe rand, de nu mai știi cine e omul de lângă tine.

Nu am soluții minune la aceasta descoperire noua. Pentru cei dintre voi care ați făcut suficientă munca de curățare încât sa aveți acces la acest gen de curățări mai subtile, soluția e așa:

  1. Nu va amăgiți. Programele arhonice de mii de ani nu se curata nici cu vreo raza minune, nici cu reiki, nici cu rugaciuni de dimineață. Și mai ales, nu se curăța în 2 zile. Asteptati-va sa fie un proces de durata și insistați. Insistați ca nu mai acceptați minciuni.
  2. Rugati-va mult. Rugati-va de zeci de ori pe zi. Rugati-va subiectiv. Cu rugaciuni scurte, dar eficiente, din inima: “Doamne, da-mi sa Te iubesc.” “Doamne, da-mi sa Te cunosc”. “Doamne, da-mi sa fac în toate numai voia ta”.

Observați ca am pus 3 și nu una, pentru ca, după cum va spuneam la început, sunt 3 legături. Și se curata simultan. Nu poți sa o cureti numai pe una, ca subconștientul nu face fata si o ia razna sau celelalte holograme vor deveni mult mai active și ajungem în filme pe care le-am întâlnit la terapie, dar nu mai vreau sa le întâlnesc. Nu uitați ca sunt 3 direcții și lucrați la curățare pe toate 3. Și zilnic curățați gravitaționala, acum ca știți care e mersul.
P.S.: Mulțumiri celor care au fost la cursul de marți, atunci când am primit informațiile preliminare. Știți bine ca nu se pot primi în orice mediu. 🤗

Păstrați iubirea, cu orice sacrificiu

Este un duh care umbla zilele astea pe Pământ, croit sa ne ia exact ce avem mai sfant. Și are niște strategii atât de…umane.
Sacralitatea iubirii sta în Unicitate
Momentul pe care tu și eu îl petrecem împreună și care nu a mai fost și nu va mai fi vreodată, niciodată și nicăieri în Univers. Clipa pe care o porți în suflet și o vei prețui mereu, indiferent ce s-ar întâmpla.


Si pentru că pe restul, puritatea, așteptarea, sinceritatea, au cam reușit sa ni le ia – si totuși Pământul nu le cade prada – acum bag de seama ca umbla după Clipe. Clipe Unice de Fericire , care sparg continuumul spatio-temporar și care mențin Fericirea în toate timpurile, spatiile și dimensiunile. Pentru o singura Clipa de acest fel, conexiunea omului cu Dumnezeu nu se rupe, indiferent ce deznădejde trăiește omul.
Prețuiți clipele. Ele chiar sunt unice. Oricine va va spune altceva va minte. Sau a căzut în înșelare. Prețuiți clipele cu orice preț. Chiar și cu prețul depărtării fizice. Fugiți de oricine vrea sa va fure clipele de iubire. Fără ele, voi, Pământul întreg și însuși” hotul de iubire” …ar muri. Departati-va, păstrați clipele și rugati-va. Probabil ca el însuși, intr-o zi, va avea nevoie de ele. Și va fi recunoscător ca nu i-ati dat voie sa le omoare.


Cum arata o clipa de iubire?
Știți momentele acelea unice de rugăciune, care nu se repeta niciodată? Cele în care s-a întâmplat ceva, am simțit ceva ce nu putem povesti și totuși amintirea aia ne face mereu inima sa tresară?


Știți câte momente frumoase purtam în suflet? O secunda. O îmbrățișare. Un zâmbet. O privire. Un cuvânt. O noapte de dragoste. O dimineața cu un sărut furat. Momente unice, singulare, pe care doar un el și o ea și Dumnezeu le știu și le împărtășesc. Pe acestea se mai bazează fericirea lumii. Pastrati-le ca pe Sfântul Graal. Mergeți în pustie sa le apărați, daca este cazul!

Cum dispar clipele de eternitate?
Acum sa devenim mai tehnici, ca să înțelegeți repede fenomenul. Secunda-clipa moare când nu mai crezi în ea. Când cineva în care crezi, uneori chiar cel Drag, iti demonstrează cu orice chip ca nu era unica. SI poate face asta in doua moduri:

  1. Demitizand, bagatelizand prin comparație cu trecutul: am mai facut asta de multe ori înainte. “Da, am mai trait asta. Am fost o data cu Gigica si am facut acelasi lucru. Lasa ca stiu eu ca nu se va sfarsi bine, ca am mai avut experienta asta.”
  2. Prin intinarea, desacralizarea, mocirlirea momentului prezent. Recreeaza aceeasi secunda Clipa cu altcineva. Sarutul furat intr-o dimineata demult. Peste 10 ani il vezi furat de sub ochii tai. Și doare. Si atunci credința noastră slaba suferă, o scoate de pe lista de unice. Și tu îl crezi. Și secunda moare . Și omenirea e cu un pas mai aproape de dezastru.
    E greu ce spun azi, dar e absolut necesar. Prețuiți clipele. Strângeți câte puteți. Și fugiți cât puteți de tare și încotro vedeți cu ochii când încearcă cineva sa vi le fure.
    Uneori e greu. Uneori furul e chiar cel cu care le-ai creat. Fugiți oricum. Fugiți tare. Intr-o zi, sufletul lui va avea nevoie de ele. Și dacă ai ales cumva confortul 3d și nu le-ai păstrat, totul va fi pierdut.
    Păstrați iubirea, cu orice sacrificiu. Chiar și cu sacrificiul depărtării, dacă va fi cazul. Iubirea e eternă, nu moare niciodată.

Copiii nostri nu sunt supereoi

Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie
Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).


Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.

In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.

Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.

Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.


Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.

Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.

Copiii nostri nu sunt supereoi si de Craciun se intampla o singura magie

Copiii noștri nu sunt supereroi și de Crăciun se întâmplă o singura magie
Copiii ne vindeca inimile rănite cu fiecare respirație, cu fiecare iertare, cu fiecare adevăr pe care-l spun doar pentru că nu au învățat “conveniențele sociale” (adică minciuna, da). De fiecare dată când îi învățăm să fie supereroi, să își depășească puterile și ce alte bazaconii de filme am mai inventat azi, noi îi dezimputernicim. Le luam firescul pentru care sunt atât de unici (precum capacitatea de a spune “mami, simt că ești supărata”, la care invariabil “părintele bun” răspunde cu o minciună, in loc sa valideze simțul emoțional) și le dăm în schimb niste minciuni sfruntate. Ii aruncam într-o lume onirică in care vor aștepta la infinit sa se întâmple o minune, sa ii înțepe paianjenul cu superputeri sau să-i găsească șeful de supereroi. In timpul asta, prima lor luptă, cea in care se zbat să ne trezească pe noi, riscă să fie pierdută. Pentru că noi nu vrem sa ne trezim, să trăim în adevăr, noi vrem sa fim părinți -model, care cumpără jucării scumpe, care se sacrifica pentru copii și care, “de dragul lor”, nu arata cat de grea le-a fost ziua azi. Ce-ar fi sa nu-i mai subestimam? Ce-ar fi sa le spunem când ne doare ceva? Pe limba lor, nu cu multe cuvinte, dar sa le spunem. Nimeni nu-i învata sa recunoască, sa valideze emoții, să aibă încredere în energia celuilalt pe care o simt bine. In schimb, îi învățăm “să-și depășească limitele” (care-or fi alea că nu le dăm voie sa și le recunoască?), “Să aibă curaj” (care -o fi ăla daca nu învățăm ce e frica), “să spună ce gândesc” ( degeaba , daca nu-i învățăm să gândească) și “fii tu însuți” (cum să facă asta daca la școala furia e predată ca o “emoție negativă”?).


Copiii noștri sunt eroi. Au venit să ne salveze de noi înșine. Dar noi am inventat servicii, after school, gadgeturi, filme și mii de jucării, numai să nu ne tortureze cineva, sa ne pună să stăm ore întregi cu ei, în liniște. Numai să nu fim puși în fața golului din propriul nostru suflet.

In perioada pandemiei, am văzut un mesaj al unei mămici foarte active în mediul de “parenting”. Ne asigura că puiul ei de 4 ani face depresie pentru că nu merge la gradi. Am simțit toată durerea femeii ăleia, toată frica ei de a rămâne cu sufletul dezgolit in fata propriului copil, dar din păcate nu am putut face nimic. Ea e tot timpul ocupata sa dea sfaturi de parenting. Opriți -va. Lasati-i sa fie eroii voștri! Să pună mânuța unde doare. Și aveți credință că, orice s-ar strica, puteți reconstrui împreună, cu ajutor de la Doamne Doamne.

Și acum, revin la Crăciun. Am văzut 10 filme de Crăciun și, fără motiv, mă simțeam din ce in ce mai rău. Mai agitata, mai nemulțumită, mai dezimputernicita. Până când mi-am dat seama că toată energia mea se duce într-o lume a visului, așteptând o minune de Crăciun pentru care nu fac nimic. Nici măcar să mă rog. Nici măcar să văd unde am greșit de nu am ce tot cer. Așa că azi, cu toată dragostea, vreau sa vă amintesc că minunile există, că magia e buna pentru copii, dar că de Crăciun se întâmplă o singura “magie”, cea mai mare dintre toate: in lumea asta condusă de frică, in care incercam sa uităm de noi, se naște Însuși Fiul lui Dumnezeu. Se naște ca să ne împuternicească pe noi, să distrugă imperiul fricii și să reclădească Imperiul Iubirii. Se naște ca să ne arate că nu suntem fraieri, ci dumnezei daca iertăm, că putem iubi indiferent ce rău ni se întâmplă, că putem sa naștem copii în peșteră , nu în clinica de 5000 de euro și că tot ce am clădit pe lângă sufletul nostru e o minciună pe care o plătim greu.

Fiul lui Dumnezeu și între timp ei, copiii noștri, s-au născut sa ne arate ce mult greșim. Ce fără valoare e tot ce am construit. Ce puțin contează dorința și ce mult contează credința. Iar noi am ales din nou, ca un sacrilegiu, sa creăm o energie a dorinței materiale în jurul celei mai sfinte sărbători de pe Terra. Ne educam copiii sa ceară daruri de la Moș Crăciun. Să creadă în magie. Totul ca să uite cea mai mare magie care se naște pe 25 decembrie. Nu, Crăciunul nu e magie. Crăciunul e minune. E salvarea lumii. E momentul in care nu mai dorim nimic, decât să redevenim noi. Și asta învățăm de la ei, când cer îmbrățișări după pedepse. Când se înfurie fara să le pese cine e in jur. Când plâng, când pun de 100 de ori aceeași întrebare, când redeschid rănile noastre vechi, când urăsc și iubesc în răstimp de 5 minute, când își doresc să aibă toți prietenii la un loc în ziua de Crăciun.


Moș Crăciun nu e un supererou cu o sanie magica. E Sfântul Nicolae care învață copiii sa fie buni. E Crăciun care a ales sa ajute o familie nevoiașă. Dar mai ales, suntem noi care ne curățim inimile, că să poată încăpea in ele pruncul Iisus.

Fii mai bun de Crăciun. Nu mai alimenta dorința. Alimentează adevărul, credința, ai încredere în ce simte copilul, învata de la el sa crezi in ce vrea sufletul tău. Și pentru asta da, e nevoie sa te rupi de imperiul dorințelor. Să recunoști tot ce doare. Să te rogi, sa crezi, să ierți și să iubești. Să-ți deschizi inima și să alegi iubirea, indiferent cine și de cate ori te-a rănit.

Eu sunt toți cei care mi-au făcut rău vreodată

Sursa: https://rsarchive.org/blog/Transfiguration.html

” Tot aşa Te-ai Schimbat la Faţă pe muntele cel sfânt, ca să luminezi întunericul dinlăuntrul nostru, al celor ce stăm în întunericul şi în umbra morţii şi să ne faci pe noi, din fii ai mâniei, fiii Tăi preaiubiţi.”

Nu știu la alții cum a fost, dar pentru mine ziua de azi a avut laitmotivul din titlu. “Eu sunt toți cei care mi-au greșit vreodată.”
E greu sa explic in cuvinte ce iubire, ce minune, ce schimbare colosala aduc vorbele astea dincolo de minte, dincolo de înțelegerea umană, dincolo de tot ce am crezut că știu vreodată. Valuri de durere, de suferința profundă, de blocaje în corp vin și se duc, se schimba intr-un foc de a cărui intensitate, de a cărui sinceritate, de a cărui iubire am fugit mereu. Astazi, vreau sa fiu doar eu cu Hristos, cuminte și adânc, înăuntrul meu. Cuvintele pleacă, gândurile sunt mici și nu mai au loc între noi. Nu sunt cuvinte sa putem mulțumi sacrificiului lui Iisus Hristos pentru omenire. Nu sunt cuvinte sa descrie cum se schimba toate, sub puterea Lui. Nu sunt cuvinte și nu sunt nici gânduri. Pieptul e greu și arde, apoi e ușor că și cum n-ar mai fi. Apoi vin altele. Grele, dureroase, urâte. Hristos le primește, cu smerenie, pe fiecare în parte. Și le transforma cum numai El poate. E foc care arde și bucurie în întristare. E nesfârșit in fiecare sfârșit omenesc. E Dumnezeu și om și cuvânt întrupat și toate le transforma într-o minune fara margini. Atâta cere doar: sa fim și noi fiecare dintre cei care au greșit. Și de fiecare dată când reușim, puterea Lui de transformare și șansa noastră la adopție cresc mereu, cu o putere infinită. Puterea Adevărului care n-are loc în minte.


Astăzi, puterea de transformare este infinită. Primiti durerea, primiti bucuria și dați-le lui Hristos.

De ce e atât de rea expresia “nu se poate”?


Atâta timp cât sufletul își dorește ceva, el va da semne spre înfăptuire. Cand sufletul e perfect conectat la Spirit, întreg Universul va lucra la înfăptuirea a ceea ce își dorește.


Unde apare problema? Atunci cand dorinta sufletului se lovește de un program al minții, care decreteaza “pe aici nu se trece”. Ca nu e bine, ca e rusine, ca ii ranim pe altii, ca e imposibil, ca știm sigur ca nu e bine, ca ne vom răni, ca seamana cu ceva ce altădată ne-a rănit….nici nu contează. Mintea are posibilitati infinite sa ne oprească din drumul spre îndumnezeire, așadar sa n-o subestimam 🙂

Ce face Sinele in situația asta? Trimite semnale de fiecare dată cand mintea nu e in gardă. De obicei în somn. Va amintesc ca subconștientul n-a fost cu noi la școală, nu are programele lumii ăsteia si de obicei el se rezuma la sărut, sex, copii sau invers- bătaie si restul.
Ce se întâmplă, deci, cu o dorința de suflet pe care mintea o reneagă si refuza s-o accepte? Se transformă intr-o varianta de dorința primară, conform listei de mai sus 🙂 Ce se întâmplă, însă, daca noi suntem “oameni educați ” si o negam si pe aceasta?

Pai, imi pare rau sa o spun atât de negru pe alb, dar legătura noastră cu divinitatea se cam rupe. Volens nolens, se cheamă ca am refuzat deja ajutorul fortelor superioare si cooperarea cu Sinele de foarte multe ori, asa ca dorința pură, îndelung reprimata, ajunge in întuneric. Si întunericul va lucra, cu ascunzișuri si cu viclenii, tot la realizarea Planului inițial, numai că….asa cum stie el: in întuneric, din senzatie de lipsă, de victimizare, de neputință, croind planuri care mainde care mai complexe si mai departe de Lumină.
Și, chiar si atunci cand se împlinește o astfel de dorință refulata, ea nu mai foloseste la Creștere, la constientizare, la planul divin, ci la o crestere temporară a stimei de sine si la o întărire a ego-ului.

Dorințele sufletului se împlinesc usor si simplu. Sunt in armonie cu Viața, cu legile Universului, cu planul divin. Nu vor rani pe nimeni, ca nu au cum. Universul e perfect.

Cum vor face asta? Eu nu știu. Nu e treaba minții sa înțeleagă Planul Divin. E treaba ei sa se supună, sa ramana in armonie, sa-si scoată din programe cuvântul “imposibil”. De fapt, știți ce? Hai sa fie ultima oară in viață cand il pronuntam. Riscam sa jignim o multime de Îngeri care lucrează la înfăptuirea unor lucruri pe care noi le aruncăm intr-o secundă la gunoi, doar pronuntand cuvântul.

E Decembrie. Vine Mos Nicolae. Lăsați-i sufletului dreptul divin de a-si dori. Lăsați ingerii sa lucreze! Și învățați mintea sa se supună…sau macar sa tacă! Nu trebuie sa faceți nimic ca sa fiți fericiți! Doar sa aveti răbdare si sa renunțați la “imposibil”. Mintea e…doar o mașină. Trebuie sa se supună Creatorului. Trăim vremuri in care ea se crede stăpânul. Ar fi haios, daca n-ar fi îngrozitor ce a creat pana acum. Supuneți mintea Celui care a creat-o, încă mai e timp sa fim fericiți, toți fără excepție!

P.S.: Cadoul meu de 6 Decembrie e Secretul care va poate face fericiți. Citiți de multe ori, până cand simțiți intelegerea lui in Inimă:
In afară de Dumnezeu si de Univers, orice altceva are doar puterea pe care i-am dat-o noi. Orice om, obiect, virus, entitate, capcană, duh, demon, instituție, relație, structura se hrănește doar din validarea noastră, conștientă sau nu. Sa nu le mai hrăniți pe cele care va fac rău este o Alegere!

S.O.S: Rămâne Lumea fără adulți!

Nu ma lăsa să transform iubirea in patimă…

Nu ma lăsa sa transform munca in mândrie

Nu mă lasa sa-mi cresc copiii in frică

Nu mă lăsa să ma bucur de laudele lumii, nici sa fac ceva pentru ele fara sa-mi dau seama…

Nu mă lăsa sa-mi pierd sufletul, orice s-ar întâmpla, cu lumea si cu noi!

Nu ma lăsa sa lupt pentru dreptate, ajută-ma doar sa știu mereu si sa iubesc Adevărul

Ajută calea mea sa fie dreapta si sa urmeze mereu calea Ta.

Ca toti pruncii, si noi am venit pe lume sa iubim. Crescuți de oameni care uitaseră ce e iubirea, din dragoste de ei am uitat si noi. Si ce ne trebuie, oare, ca sa ne amintim? Sigur, ati ghicit: si mai multă iubire!

Dar cum e iubirea asta, in Adevăr,  față de iubirea aia învățată de copii? Daca te uiți de-aici, de pe pământ,  pare murdară. Daca te uiti mai de sus, e cel mai pur si mai frumos lucru din Univers! Știți ce facem in viață? Descoperim, in fiecare zi, lucruri urâte despre ceilalți. Ca, deh, nu-s perfecți! Nici părinții noștri,  nici copiii crescuți chiar de noi,  nici iubiții nu-s perfecți. E atâta întuneric in fiecare dintre ei, cat a acumulat lumea întreagă in toată existența ei. (Și mai grav e ca, vrem nu vrem, vedem sau nu vedem, acelasi întuneric e si in noi înșine,  oricât de evoluați ne-am crede 🙂 Ce facem cu el? 

Cand eram copii, ne-am raportat la adultii din jur ca niste copii: incercand sa-i imitam, sa fim ca ei, sa ne renegam pe noi înșine. Am preluat tot ce am inteles noi ca înseamnă sa fii “om mare”: frica de lume, frica de viață,  iubire cu porția, “nu te pup ca n-ai fost cuminte”, plus programe gunoi cat cuprinde: “trebuie sa muncesti ca sa reușești”, “nu-i supara pe ceilalți”, “pastreaza-ti familia orice ar fi, nu conteaza cat de nefericiti suntem”, “nu exista fericire”…nu le mai zic, ca mi se face rău si le știți,  ca le-am mostenit toți. Si apoi? Apoi le-am aplicat meticulos in vietile noastre,  jucandu-ne de-a adulții cu suflete de copii, uitand incotro merge drumul si care-i e scopul, dar mai ales mutiland iubirea dupa standardele unor oameni carora le lipsește. Copii in corpuri de adulți,  pe tot intinsul planetei…copii neiubiti cat vezi cu ochii, unii cu funcții mai importante decat alții. Copii care vor sa salveze lumea ținând-o legată,  copii care vor sa-si repare relatia cu mamele facand caritate, copii care si-ar da viata pentru țară sau, mai rau, care n-au noțiunea de patrie…

Unde ne sunt adulții?????

Cand am încetat sa ne mai maturizam? Cand s-au ascuns,  in corpuri de adulți,  de jur împrejur, doar copii raniti si nevindecati? Cum am reușit asta? Ca parca avem confort mai mult decat oricând,  pace in lume si tehnologie care sa ne faca viata mai bună….

Știți ce am mai observat? Bunici care nu mai vor sa fie bunici. Nu mai vor sa aiba răbdare.  Nu vor sa stea așezați si sa spună povești! Nu! Sunt tot timpul in mișcare,  copiii le incurca planul de expansiune,  ergo îi includ in tabloul lor de viață perfectă într-o incercare grosolana de învinovățire: “pentru voi muncesc!”. 

Opriți-vă,  fraților! Respirati, rugati-va, spuneți povești! Asumati-va vârsta,  etapele ei, mersul firesc al firii! 

Adulții de azi sunt inca copii. Bunicii parca vor sa fie adulți,  dar nu bunici! Nimeni nu își asumă! Toti aleargă spre nicăieri! De ce? 

Calea spre a deveni adult este dureroasă.  Ea presupune Asumare si Adevăr.  Presupune sa iau fiecare neputință a mamei, a tatălui meu – unele dintre ele de neacceptat- , sa imi dau voie sa o vad, sa mi-o asum pentru ca sigur am mostenit-o, chiar dacă nu o manifest, si apoi sa ma împrietenesc cu ea. Cu calm, cu blândețe, fara sa vreau sa o domin, sa o transcend, sa o schimb: așa e iubirea matură,  cea pe care vechile povesti o atribuie bunicilor si înțelepților si pe care azi riscam sa o pierdem pe drum. Dar noua ne-au murit părinții sau am plecat de langa ei prea devreme…ne-am dus toți “la oraș ” “sa ne facem oameni” ….si “n-am mai avut timp”. Le-am vândut părinților povești frumoase,  care am mai avut norocul sa mai avem părinți si ne-am vândut si noua povești frumoase despre copilărie,  fara ca ceva din procesul asta sa fi trecut prin Adevăr. Mai pe scurt, am suferit toți,  si mici si mari, mințindu-ne zi de zi, ceas de ceas. Si am transmis mai departe minciuni si rani nevindecate copiilor si nepoților,  alergând ca niste copii in corpuri de adulți,  in corpuri de bătrâni….

Uneori murim in corpuri de bătrâni fara sa fi înțeles nimic din viața.  Cerem, la 80-90 de ani, cu privire de copil, sa ne salveze cineva, sa ne dea un medicament, sa faca ceva, ca noi am uitat sa traim si acum…nu stim unde ne ducem, pentru ca nici n-am stiut unde am fost….

Fugim de moarte cum am fugit de viață.  Mintind in loc sa vindecam. Orice suflet conștient,  cu viață in el, ar da ani din viata pentru Îmbrățișarea celui iubit. Noi tocmai am dat 2 ani din viață pe frica de moarte si, bonus,  acum ne mai e frica si de îmbrățișări. 

Viata de adult începe cu asumarea: ma uit la mine cel care sunt cu adevărat,  fara stima de sine, fara ură, fără resentimente…doar ma uit. Ma uit la părinții mei cei care erau cu adevărat: fara piedestal, fara ură, fără încercări de iubire siropoasa, fara vinovații…doar ma uit. 

    Si ma rog sa ma fac bine. Sa ne facem bine. Sa devenim adulți, pana n-o fi prea târziu !

Apoi de-abia îndrăznesc sa ma uit la copiii mei. Cu siguranță le-am dat deja multe “mosteniri” , bune si mai putin bune. Ma uit cu dragoste de Viața din ei si cu încredere in Cine i-a trimis aici. Si ma rog din nou: sa-mi dea ganduri bune, curaj, bucurie si vindecare de copilul mofturos sau speriat din mine, ca sa-i pot crește pe ei, sa devina adulți.  

Da, asta înseamnă ca nu le voi mai face toate poftele, ca nu voi mai umple casa de jucării din plastic, ca n-o sa-i ascund de durere ci o sa-i învăț sa si-o asume, ca o sa plângem împreună mult si o sa radem si mai mult…Știți ceva? Nici nu contează ! Hai sa ne vindecam noi, ca rămânem fără adulți in lume! Sunt convinsă ca, daca facem doar asta, daca ne uitam doar la noi, ai noștri copii se vor descurca minunat, fara vreun program de parenting :).

P.S.: Cât ne facem noi mari, lasati copiii in pace, sa se joace! …ca am mai vazut si damblaua asta in ultima vreme: părinți in proces de regasire de sine care dau lecții copiilor pe tema asta…

Oamenii buni sunt naivi!… si e bine!

“Nu ne mai folosiți! Stim ca nu puteți sa ne iubiți, dar aveti macar decența sa nu ne mai folosiți!”

Asa intentionam sa sune articolul de azi, dupa o discuție cu cel mai bun prieten din toate timpurile si din toate viețile.

Intre timp însă, fata mea de 6 ani m-a pus sa ma uit la un film cu vrăjitoare 🙂 Si așa mi-am amintit: Toate vrăjitoarele bune sunt naive! Toți oamenii buni sunt naivi si asta e o Calitate.  E fix Ceva-ul pe care nu vrem sa-l schimbăm.  

Asa-zisa naivitate e de fapt Dragoste. Dragoste adevărata, care “nu se îndoiește si nu cauta ale sale”. In fata răului, care s-a întâmplat si se întâmplă , omul bun Alege sa iubească in continuare, sa Creadă in continuare in oameni, pentru ca sufletul lui stie ca, daca va înceta vreodata sa faca asta, se pierde pe Sine, il pierde pe Dumnezeu.

Nu, amintirea răului nu ne face adulti si înțelepți! Ne face bătrâni, zbarciti, morocănoși, fricoși, închiși in noi, fara chef de viață, susceptibili la tot ce se întâmplă si incapabili de a mai Trăi frumos. Nu mai vorbesc de cazurile patologice cand amintirea răului ne face paranoici, vedem peste tot doar conspirații si ne facem rau si noua și altora, căutând o supremație dintr-un joc ale carui reguli le-am inteles greșit. De acestia din urma…sa se ocupe specialiștii:)

Eu vreau sa va spun atât: Harry Potter era naiv. Scufita Rosie era naivă. Harap Alb era si mai naiv: i-a luat cu el pe toți ciudatii întâlniți pe drum 🙂 Ce au in comun toate personajele bune? Pai da, naivitatea! Care-i de fapt credința. Ce se întâmplă cand avem credința? Primim ajutor, de la puteri omenesti si de la puteri cerești! De ce? Pentru ca nu ne-am închis inima! Da, pentru ca suntem saraci cu duhul. Ati prins-o!

Cum se transforma naivitatea asta in perfecțiune?

Maturitatea (reala, nu imaginară) si înțelepciunea vor face tranaformarea pentru voi.

Ce presupune maturitatea? Asumare! Imi asum răul care s-a întâmplat ca parte din subconștientul meu, al omenirii. Iert si nu mai acuz. Cer înțelepciune sa pot înțelege atât neputintele mele, cat si pe ale celuilalt, care pare sa fi provocat răul. Ma iert pe mine pentru naivitate si, in loc sa ma acuz si sa incerc sa ma schimb, o dublez cu intelepciune si curaj. Înțelepciunea imi da o înțelegere reală, subiectiva (prin mine) a întâmplărilor. Curajul îmi da puterea sa ma rup de regulile lumii, de ce “trebuie”, de ce e “bine, normal, frumos ” și sa le ascult pe ale sufletului. Sufletul stie ce e bine, normal, frumos, pentru ca acolo e pace, liniște si putem fi toți naivi fara sa fim răniți. Curajul si înțelepciunea vor pune limite sanatoase in viata noastră, ne vor lăsa sa nu raspundem la telefon cu nonșalanță atunci cand stim ca suntem folosiți, iar naivitatea transformata in Iubire ne va da puterea de a spune o rugaciune sincera pentru cel care pare sa folosească, in loc sa sarim noi sa facem/sa spunem ceva pentru el.

Frica de responsabilitate vs bunătatea

Am vorbit mai sus despre curaj cu un motiv: cei carora nu le place conflictul tind sa dezvolte mecanisme de a fugi de el si, in timp, isi pierd Curajul.

Cand pierzi curajul tinzi sa te ranesti pe tine, pentru ca îți vei calca pe suflet si pe dorințe doar ca sa menții o pace aparentă cu un abuzator. Rezultatul va fi ca vei fi din ce in ce mai mult si mai subtil abuzat, pana vei începe sa crezi ca aia e normalitatea si ca “iertarea e o prostie”, “creștinismul nu funcționează”, “iar am fost naiv” etc. Aceasta e doar o extrema venita din neasumare si nematurizare. Ai fost din nou păcălit/abuzat pentru ca la baza dorintelor tale de pace se afla nu o iubire de Creație, ci o frica de război. Ca sa-l parafrazez pe Pavel, “ai cautat ale tale”. Nu, cu toata dragostea de la un om care a fost pe acolo: asta nu te face un om bun, te face doar o victimă. Nu te supara, ca se rezolva! 🙂 Acesta este exemplul de folosire gresita a naivității native si, din nou, se rezolva cu rugăciune si cunoastere de Sine.

Cere curaj! Cere blândețe si mai multa! Cere înțelepciune sa înțelegi de ce fugi de fapt. Si, mai ales, cere Iubire: iubire pentru tine, pentru oameni așa neputinciosi cum sunt si pentru Dumnezeu, care a făcut o perfecțiune atat de imperfecta. Cere curaj sa poți sa vezi neputinta ta care nu suporta conflictul. Lasa naivitatea in pace, ca-i cel mai mare Dar al tău si roaga-te, cere curaj, înțelepciune si iubire pana nu mai poți. Cere, ca vei primi!

Da, oamenii buni sunt naivi. Sa ne rugam pentru ei sa primească si mai multa înțelepciune si naivitatea lor sa se transforme in ce este de fapt: Iubire de Oameni si de Dumnezeu. 

P.S.: va soptesc un secret. E suficient sa fim unul la 1 milion. Rămâneți buni! Doar asa schimbarea se va face într-adevăr.

Hai sa ne facem certificate roz!


Asa mi-a spus Lajos Kristof azi si brusc mi-am imaginat viata cu certificate roz.


La noi, purtatorii de cetiticate roz, sunt bine primiti si iubiti pur si simplu:

  1. Vacinatii si nevaccinatii
  2. Copiii si bătrânii
  3. Credinciosii si ateii, ca noi stim ca nu exista atei, doar oameni deznadajduiti care si-au facut dumnezei din propria minte
  4. Cei care fac sex excesiv, moderat si cei care nu fac deloc, ca si aici stim care sunt traumele tipice
  5. Cei care iubesc copiii si cei care insistă ca nu le plac copiii, ca ne place noua sa-i tratam ca pe niste copii mai mari si sa le dam timp sa se vindece, in ritmul lor propriu
  6. Cei care vor la tara si cei care vor la oraș
  7. Vegetarienii si iubitorii de carne
  8. Cei care se iubesc pe ei insisi si cei care-i iubesc pe toti din jur
  9. Cei care caută Adevărul si cei care fug de Adevăr (desi acestia din urma nu stim cat vor rezista pe langa noi)
  10. Cei veseli si optimiști, cei tristi si pesimisti, ca s-or molipsi si ei de la Bucuria noastra de Viață!
    Purtatorii de certificat roz au dreptul sa :
  11. Nu discrimineze pe nimeni
  12. Sa primeasca in casa lor oameni de tot felul
  13. Sa nu deznadajduiasca niciodată
  14. Sa se roage mereu, si cand lucrează si cand se joaca si cand fac dragoste
  15. Sa nu ceara nimanui niciodată nici un certificat
  16. Sa-si creasca inima aia mare intr-una si mai mare, ca sa incapa in ea toți certificatii si necertificatii din lume
  17. Sa creada in minuni in fiecare zi
  18. Sa-si păstreze cu sfințenie faclia dinlauntrul lor, ca mare nevoie vor avea de ea toti împărțiții astia care s-au ratacit de ei înșiși si pe care-i asteptam , cu rabdare si cu dragoste, înapoi pe Cale. Pe Calea Adevărului, unde nu exista nici o tabăra, nici un razboi, nici o segregare, nici un eu vs tu. Si nici n-au existat vreodată, decat poate in mintile lor usor rătăcite, pentru care ne rugam mai mult.
    Posesorii de alte certificate, posesorii de nimic, precum si posesorii de chef de ceartă sunt rugați sa caute urgent o persoana cu certificat roz si sa incerce, macar, sa se lase adusi înapoi intr-o lume plina de Iubire.
    Si cand va fi toata lumea roz din nou, de la rozul nostru molipsitor, sa tineti minte doar atat: Cand si-o mai băga Aghiuta coada, in felul asta, prin viețile voastre, e doar decizia voastra personală sa-l opriți! Formula magica e simplă si Aghiuta fuge: ” Frica nu-i reală. Iubirea e reala. Eu vreau doar Adevărul.” Data viitoare, înainte sa va distrugă prieteni, colegi, țară , libertatea sufletului, inainte sa va innegreasca inima si sa va transforme in niste babe triste, uracioase si clevetitoare 😛

P.S.: E cum e! BUCURAȚI-VĂ, CA POATE MÂINE NU MAI E NICI ATÂT!

Iubirea ca Libertate Supremă

Cu cât iubim mai mult, cu atât suferim mai puțin. Cand cautam tot timpul sa daruim iubire in loc sa asteptam sa primim, cand evităm sa iubim, când ne e teama sa ne deschidem, cream premisele unei suferințe viitoare sigure. Cand iubim si atât nimic nu ne poate răni! Atunci de-abia devenim Liberi: Bucuria noastra izvoraste direct din placerea instrinseca de a dărui si de a iubi, ergo devenim invulnerabili la pierdere. Noi iubim ca stare de fapt, ca stare de grație divină. Iar obiectul iubirii nu e dependent de sentimentul nostru.


Da, știu. Am crescut toți cu filme in care adolescenții nu-si arata unii altora ca se iubesc, cu romane siropoase in care iubirea doare, ba am mai si experimentat “povesti de dragoste” in care ne-am luat-o cu varf si îndesat, daruind fara sa primim in schimb sau chiar mai rau. Nu, nu psihoza asta o promovez azi 🙂
Azi vorbesc despre Iubirea reala, ca si cale de a iti gasi adevărata Libertate.


Sa fiti liberi, dragilor! Asta va doresc tuturor! Dar Libertatea adevărata începe cu deschiderea Inimii!


Frica de a nu fi răniți, iubirea “cu porția “, relațiile in care avem grija sa fim politically corect duc, mai devreme sau mai târziu, la alte povești nefericite, la dezamăgire si la suferința. De ce? Pai, pentru ca nu ne-am vindecat nici unul. Si indiferent ce traim si cat de bine ne e, subconștientul nostru face eforturi disperate sa recreeze dramele din trecut. De ce face asta? Pai, din lipsa de iubire, evident. Din inimă inchisa, din Dumnezeu neprimit in inima desi bate mereu la ușă, din frică. Da, frica aduce suferința. Si știți ce mai aduce? Fix intamplarile de care ne e frica 😂


Stiu, iar insist – si voi mai insista- cu subiectul asta care pare imposibil. Dar el e singura scăpare…singura cale spre libertate si spre Adevăr. Iubiți, fraților! Iertați din tot sufletul daca inca nu puteti sa Iubiți! Rugați-vă sa fie vindecate ranile celor care v-au rănit si mai apoi ale voastre, ca nimeni nu raneste daca n-are deja o rana. Iubiți, fraților. Si daca nu puteți, rugati-va sa primiti iubire; pentru voi, pentru toți care v-au ranit si pentru cei dragi. Rugați-vă pana primiti si sigur veti primi!


In lipsa iubirii, sunteti doar in asteptarea unei noi suferințe. Doar amânați inevitabilul….
Nu mai muriți încet. Alegeți Viața! Cereti, plangeti, fiti suparati daca simtiti nevoia, dar la final rugati-va sa puteti iubi de-adevaratelea.
Sa iubiti calm, sincer si fara ocolișuri, cu linistea omului care stie ca iubirea e divină, cu rabdarea înțeleptului care stie ca si ceilalți au rănile lor, cu calmul si cu bucuria interioară a omului care știe ca suferința nu doare, decât in lipsa de iubire si ca Hristos vindecă, ori de cate ori este rugat sa vindece.


Iubiți, ca sa fiti liberi! Și nu cereti si nu așteptați nimic in schimb. Iubiți pentru voi, doar pentru voi si pentru vindecarea personala!