In cele mai grele, mai dureroase si mai infricosatoare momente din viata noastră, tindem sa-l scoatem pe Dumnezeu din peisaj.

Da, chiar asta facem cand ne inchidem inima. Și cand ne e teama, cand suntem dezamăgiți, cand suferim, ne inchidem inima. Ne-ar ajuta Dumnezeu cu drag, dar ii inchidem poarta.
Daca te uiti in urma, atunci cand ti-a fost cel mai greu nu L-ai primit. Si apoi, tot pe El te-ai suparat ca nu te-a ajutat.

Păstrați-l pe Dumnezeu Viu in viata noastră. Doar asa ne va fi mângâiere tocmai in imprejurarea cea mai grea.

E bine ca toți cerem si cautam iubire necondiționată. Din păcate, acesta este un atribut divin. Nu va amăgiți crezând ca il dețineți încă. Dar nadajduiti ca, dupa multa sttaduinta, il puteti primi.

Tu il iubesti pe Dumnezeu necondiționat? Il tii constant in inima ta, indiferent ce ti se întâmplă? Cand te-a ranit cineva, cand te-a amenințat, cand ti-a fost teama, cand te-a dezamagit, l-ai iubit la fel pe cel din fata ta? Pe asupritor, pe viclean, pe mincinos, i-ai iubit la fel? Ei, in fiecare din momentele alea cand ti-ai inchis inima (sigur, e firesc pe Pământ, nu e de condamnat, doar de conștientizat) l-ai scos pe Dumnezeu din ecuație. Nu stim cum s-ar fi sfârșit intamplarea ingrozitoare care te tine blocat in suparare, daca atunci, in secunda aia, ar fi acționat Dumnezeu, nu tu.

E foarte mare durerea si uriasa descarcarea energetică atunci cand se întâmplă ceva rău in vietile noastre. Este, stiu. Inclusiv cand ne amintim. Ne-am ascunde intr-un colt, am face orice sa nu mai doară. Dar vremurile sunt altele. Durerile trebuie eliberate. Cu credința, cu nadejde, cu seninatatea martirilor de alta data.
Cum facem asta? Păi…începutul e intotdeauna așa: “Parerea trebuie răstignita” (citat de la duhovnicul meu) . Cand nu mai avem nici o parere despre întâmplarea cu pricina (nu mai e inadmisibil, dureros, de condamnat, strigător la cer, dezamăgitor etc), atunci ramane durerea, surda si goală. Devastatoare initial, durerea devine surda si goala cand o lipsim de eticheta mintii. Si, peste durerea asta goală, aducem Nădejde. Cum facem asta? Ne rugăm. “Doamne, ma doare tare. Eu nu stiu ce sa fac. Arata-mi drumul, du-ma unde vrei, numai rămâi cu mine. “
Cu nadejde in suflet, durerea neetichetata nu mai sta intr-un colt al inimii. E peste tot. E mare cat casa. O cantitate uriasa de energie va fi scoasa la lumina pentru a fi eliberată. Da-i voie sa iasa. Ai răbdare. Pare incredibil, dar se va termina. E doar energie. Cu Dumnezeu in inima, cu Hristos in minte, întunericul se autoconsuma. Da-i voie. Da-i voie, cu nadejde. Si vei iesi de acolo, de fiecare data, mai curat, mai iubitor, mai bun si, mai ales, mai aproape de tine. Cel care esti cu adevărat.

O problemă poate dura 1 minut sau 10 ani. Depinde doar de tine cat de rapid înveți lecția

“Eu nu mai merg. Am treabă. Mergi singură”. Așa a sunat un mesaj primit azi dimineață. Sec, fara menajamente și dur. Așa l-aș și privit în mod normal. Toată groază mea de singurătate, de ‘mergi singura, fa singură’ m-a răscolit în câteva secunde. O simțeam cum se așează confortabil in tot abdomenul, iar mintea, mintea mult învățată cu problema asta veche, a avut un moment când a încercat să o ia pe drumul vechi. A vrut să se supere, sa se plângă, sa se victimizeze, să spună că nu mai vrea să facă nimic, sa se răzbune pe ea însăși și pe mine însămi, sa se autocondamne la supărare, la singuratate, la separare.

De data asta, cu blândețe, Cineva a oprit-o. De data asta, pentru că sufletul meu știa că cine a trimis mesajul nu e nici rece, nici dur, nici lipsit de compasiune, a interpretat mesajul in Adevăr. Și în adevăr, rece și dur a devenit la obiect, sincer și calm. Și în adevăr, in loc sa arunc vina in afara am putut sa mă uit înăuntru. Și înăuntru era nu frică, ci groază. In mine, in minte, in corp, in memoria fiecărei celule, era groaza paralizantă de a face ceva singură. Ce haios, as zice. Că pe toate până acum în viața le-am făcut singură. Deci cu ce mă ajută frica asta? Cum m-a aparat ea vreodată de ceva ce aveam de trăit? Cum am crezut eu vreodată, ca un om fără minte, că tocmai ea, frica, cauzator de paralizie la nivel celular, blocant de iubire la nivel astral, ar putea fi prietenul, ajutorul, binele a ceva?

E neagra frica. E ca un fum, căruia îi ia câteva secunde sa cuprindă tot corpul, sa paralizeze orice acțiune, sa te duca din Rai in Iad, sa te facă să te simți neputincios, singur și separat de Dumnezeu, ergo și de orice ajutor omenesc. E puternica, vivace și extrem de persuasivă. Nu știm să ne apărăm de ea, pentru că am învățat că ne protejează. Ni s-a spus că ne e prieten, așa că o lăsăm să cuprindă și să ne cuprindă, până când ne amintim că e ceva mai puternic, mai frumos, mai luminos și mai iubitor decât ea. Duhul Sfânt. Și cu el împreună, poți călători până la capătul lumii, spunandu-i în gând: “Doamne, du-ma oriunde vrei, numai ramai cu mine.”. Și atunci, chiar atunci, frica se vindeca, personalitatea îngrozită se vindeca și fiecare celulă din corpul tau știe că niciodată, dar niciodată nu are cum sa meargă singură. Nicăieri. Pentru că merge cu El. Și fiecare celulă din corp primește informația noua cu iubire și cu recunoștință, se bucura și se încălzește de caldura dragostei nepământești și omul se mai vindeca, încă un pic, de neputința lui. Ce mici sunt oamenii și ce mare e Dumnezeu. Ce mari și minunați devin oamenii în Dumnezeu.

P.S.: nu m-am dus singura nicăieri. A venit el, autorul mesajului. După ce m-a ajutat să-mi vindec o mare, uriașă neputința. Puteam sa aleg să mă supăr, sa învinovățesc, să mă autocomoatimesc. Și aceeași lecție care a durat cinci minute ar fi durat ani. Atât contează. Să ținem minte că nu suntem niciodată singuri. Că nimeni nu ne condamna, doar neputințele noastre. Și că Cineva ne iubește așa de mult, încât rămâne aproape, indiferent cat de mult incercam noi sa ne separam de El.

Cele 7 stadii de transcendere a furiei

Furia este doar o autoprotecție.

Multi dintre noi am fugit, de-a lungul vieții, de oameni furioși și, mai ales, am fugit de noi înșine când ne-am simțit furioși. Chiar și pe drumul spiritual, furia reziduală poate reapărea când te aștepți mai puțin, ca răspuns la factori sau întâmplări dintre cele mai comune și, neștiind că mai există înăuntrul nostru, e posibil sa nu știm nici cum sa lucram cu ea. Ca emoție, furia este superioară rușinii, negării sau fricii, dar ea implica niste programari negative extrem de nocive: victimizarea (de ce să-mi faci tu asta mie?), Dorința de control (eram sigură că se întâmplă așa), inflexibilitatea (eu proiectasem un scenariu și orice schimbare din el mă face să nu mai reușesc să-l rescriu)etc.
Dar, mai mult decât orice, furia implica o doza de disperare. Nimic din ce știam nu mai funcționează, mă simt singur împotriva tuturor, am senzația că și Dumnezeu a uitat de mine, toți vor să mă rănească, nimeni nu mă iubește. O să râdeți, dar e de bine 🙂 Acesta este un nivel aproape de adevăr în care realizez că nimic din ce știu nu mă poate ajuta. Și e un moment bun pentru alegere: aleg să las frâu liber animalului din mine (sa urlu, sa lovesc, să mă cert, sa arunc lucruri) sau aleg să mă declar neputincios, să îmi recunosc micimea, sa recunosc că nu știu ce să fac și să cer ajutor de la Dumnezeu. Observați că nu spun nimic de genul ‘aleg să mă curăț, aleg să mă controlez, aleg să folosesc partea intelectuală a creierului’, pentru că toate mecanismele astea, am descoperit pe propria piele, sunt doar forme de negare și depărtare de Adevăr.

Că orice sentiment negativ, furia se vindeca cu Iubire. Dar, cu riscul sa se supere multi pe mine, noi nu suntem capabili de acea iubire. Hristos este, că tot suntem aproape toți botezați creștinește, poate începem să și folosim acest mare avantaj.

Și atunci, pașii pe care i-am.identificat pe propria piele sunt cam așa:

1. Renunț la orice credeam că știu, recunosc că sunt neputincios și incapabil să repar ceva în viața mea, de-adevăratelea. Recunosc că mă.simt furios și că, de-a lungul vieții, problemele au părut să se rezolve când m-am purtat așa (m-au lăsat toți în pace, mi-a luat mama jucăria pe care o voiam, nevasta a încetat în sfârșit să mai țipe și să mă mai cicălească atunci când i-am arătat animalul din mine)

Aceasta abordare ar trebui sa reușească să ne ducă la nivelul Adevărului.

2. Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute sa conștientizez toate momentele din viața când furia a părut să mă ajute sa depășesc o problemă și îl rog să mă lase să le văd real, dincolo de percepția mea subiectivă.

3. In funcție de temperamentul fiecăruia, aici e posibil ca o mare parte dintre voi să aibă mai mare nevoie de un sac de box decât de o rugăciune 🙂 Nu va fie frica sa îl folosiți, dar în timp ce loviți fiți atenți la voi, rămâneți conștienți, eliminați energia aia, nu o faceți mai mare. Lăsați gândurile de răzbunare, de ură și orice mai apare sa se scurga cu fiecare lovitură, rămânând atenți la conștiința voastră, fara sa va identificați. ‘Mă simt furios, dar furia aceea nu sunt eu, e doar o parte din mine. Una extrem de neiubita’

4. Acum că sunteți epuizați, puteți să treceți la iertări. Ho -pono-pono, acatistul de iertare, rugăciuni de iertare, multe și nenumărate, nu întrebați cate și cât timp, va asigur că aveți pentru ce va cere iertare, ani de-a rândul;) Dar pe parcurs va începe să vă placă.

5. In timpul pasului 4, e foarte posibil sa începeți să proiectați furia aia asupra voastră înșivă. Este etapa pe care creștinismul o numește așa de frumos ‘vederea păcatelor proprii’. Dar atenție mare, nu cadeți in capcana de a va infuria pe voi înșivă. Aceeași înțelegere și compasiune pe care învățăm să o avem pentru ceilalți oameni, este imperios necesar să o avem și pentru noi înșine. Este imposibil sa devenim oameni iubitori cu cei din jur, daca nu suntem mai întâi cu noi înșine și cu multele noastre neputințe.

6. La pasii 4 si 5, veți descoperi, încet încet, că nimeni din cei pe care ii considerați vinovați nu erau, de fapt. Că nimeni nu v-a greșit vreodată. Că fricile, vinovățiile și toate neputințele voastre au atras acele întâmplări de viață. Și mai mult, că cei care păreau că v-au greșit atât de tare s-au sacrificat, la nivel de suflet și probabil fără să-și dea seama ce fac, că sa va ajute pe voi să creșteți spiritual și ca nivel de înțelegere:) Și o pace pe care e greu sa o descrii in cuvinte, și lacrimi multe, de fericire și de uimire in fața minunii care de desfășoară acum, din perspectiva nouă, le vor cuprinde pe toți și pe toate, cu oameni, cu întâmplări și dincolo de orice raționalizare…doar cu Înțelegere.

O Iubire infinită, o căldură care inunda sufletul va cuprinde toate întâmplările acelea care au adus suferința, toți oamenii implicați, toți pe care i-ați rănit vreodată și nici nu v-ați dat seama.

7. Apoi, nu știu dacă în câteva ore, în câteva zile sau in câteva luni, va urma testul. Cum reactionam la furia altora? Pentru că, cel mai probabil, daca noua ne-a fost frică de această parte din noi, atunci sigur ne e frică și de aceeași parte din alții, poate chiar puțin mai mult. Așadar, cum reacționăm in fata furiei dezlănțuite a altei persoane? Ne enervăm? Probabil că nu, daca am trecut prin pașii de mai sus. Ripostam? Sigur nu. Super, am devenit un pic mai buni. Dar haideți să vedem mai departe! Fiți foarte atenți la voi in aceasta etapă, la subtilități care până azi păreau invizibile. Va doare un pic in piept? Vă apărați, fara sa vă dați seama? Reveniți la stadiul de ‘eu vs ei’? Știu, primul răspuns e nu 🙂 Dar il iubim pe omul furios din fața noastră? Ne dam voie sa avem încredere totală nu în noi, ci în Dumnezeu? Ne dam voie sa lăsăm de-o parte orice blocaj, orice protecție și să-i dăruim omului furios din fața noastră toată iubirea care poate trece prin noi? Sa vedem in furia aceea omul rănit, deznădăjduit și să-l îmbrățișăm cu sufletul, cu toate întâmplările lui de viață care l-au adus în starea asta? Testul, de data aceasta, e de credință: eu cred că nimic din ce am știut până azi nu mă poate apăra și că doar Dumnezeu poate. Și, ca să poată, tot ce am crezut eu ca mă protejează e lăsat să plece, astfel încât prin mine, sa ajungă la celălalt fluxul vindecător de iubire. Și, așa cum Soarele ne încălzește pe toți la fel, tot asa, prin noi, de fiecare data când îi dam voie, Dumnezeu îi iubește pe toți la fel.

Nu de la noi cere Dumnezeu iubire necondiționată. Tot ce avem noi de făcut este să nu o blocăm pe cea pe care o primim pentru alții, pentru toți, pentru că doar astfel o putem primi și pentru noi. ‘Precum și noi iertăm greșiților noștri’. Nu mai fugiți de furie, a voastră sau a altora. Este o etapă necesară. E parte din fiecare dintre noi. E o personalitate neiubita, singură, disperata și care a ratacit calea. Probabil cea mai singura dintre toate personalitățile. Îi dam voie sa fie, știind că noi suntem mai mult de atât și cerem ajutor că sa o recunoaștem, înțelegem, iubim și integrăm, ca parte dintr-un Univers a cărui măreție, al cărui echilibru și al cărui Plan doar le bănuim, astăzi.

P.S.: va rog, va implor, orice ați face, nu (mai) faceți sex când va simțiți furioși. Partenerul nu este sac de box!

Hristos a înviat!

Despre compromis sau “sindromul copilului bine-crescut”

Toti am trait cu senzatia ca viata e o serie lunga de compromisuri. Ca fiecare «lasam de la noi» ca sa fie bine in familie, in dragoste, la serviciu. Si la majoritatea a fost bine…in sensul ca nu ne-am batut in parte ca altii 🙂

Dar pe cat e de nenecesar, pe atat de nociv si de limitator este pentru suflet compromisul.

Si, pentru ca tindem sa redevenim toti UNUL, atentie mare la ce zic acum: nu poti sa faci un compromis din dragoste! E imposibil! Stiti de ce? Pentru ca il ranesti si pe celalalt la fel de mult cat te ranesti pe tine. Intr-un univers perfect si adevarat, asa cum l-a creat Dumnezeu, este imposibil ca celalalt sa isi doreasca ceva ce nu iti doresti. Deci, atunci cand faci ceva «de dragul copilului», «de dragul iubitului», «de dragul nevestei», ceva despre care stii clar ca e impotriva sufletului tau, mai gandeste-te o data. Caci nu te vei rani doar pe tine, il vei rani si pe celalalt. Stiu teoria cu «mai bine sa fiu eu bolnav», «stiu ca nu-i face bine, dar isi dorea foarte tare», stiu ca ea pare iubire, dar credeti-ma ca e doar credinta intr-un Dumnezeu care ia dintr-o parte ca sa dea in alta, intr-un Univers tramb si imperfect, creat de mintea noastra.

Uneori, sa faci un compromis nu pare mare lucru. Ne-a intrat in obisnuinta. Suntem ok cu ele. Pe unele nici nu le mai observam. Uitam imediat ce le-am facut si nu par importante. Si, pentru ca sunt mici, nici nu au efecte imediate. Si le mai si uitam, in secunda doi, ca asa ne invata toata lumea de cand eram mici, sa nu tinem minte raul. Si eu insist sa nu tinem minte raul, dar sa nu-l tina minte toate corpurile si structurile noastre, nu sa traim cu senzatia de falsa superioritate imbracata in haina de smerenie, cu “treaca de la mine”. Si ne trezim apoi ca devenim tristi, ca ne indepartam pe zi ce trece de cei de langa noi, ca nu ne mai face placere sa petrecem timp cu ei, ca am acumulat resentimente si nici nu stim de unde, ca ne doare ba un spate ba un umar ba un picior si habar nu mai avem care si de pe unde compromisuri sa adunam, sa integram si sa rescriem, atata rau ne-am facut singuri, secole de-a randul.

Mi-a fost grea lectia asta, sa stiti. Am toate vorbele, scrise si nescrise ale crestinismului autohton pana in cele mai adanci structuri. Si ma bucur ca le am si sunt recunoscatoare ca le-am primit de la o varsta extrem de mica, dar pe unele le-am inteles gresit. Si ca, la varsta la care am inceput sa cred in separare, am decis ca toti ceilalti sunt mai buni decat mine si merita mai mult. Nici azi nu cred altfel, la nivel profund. Probabil ca daca programul nu se vrea sters, nu e vremea lui sau mai am nevoie de el. Asa ca stiti ce am facut? L-am reinterpretat cu informatii noi. M-am oprit din a face compromisuri in secunda in care am intrezarit perfectiunea Creatiei: daca iti faci rau tie, ii faci si celuilalt. Sigur, invers o stim foarte bine. In teorie suntem experti in “iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. In practica insa, unii dintre noi – multi, se stiu ei – au priceput taman invers: «pune-l pe aproapele mai presus de tine». Ori asta nu e posibil. E doar creatia mintii noastre imperfecte. Nu poti pune pe cineva mai presus de tine, pentru ca orice cineva din viata noastra are de invatat de la noi tot atatea lectii cat avem noi de invatat de la el. Si daca alegem sa-l urcam pe un piedestal si sa uitam de noi, celalalt nu mai poate prelua de la noi ce-i lipseste. Asa ca se trezeste ca cere ceva, tu faci ca si compromis si la final sunteti amandoi la fel de nefericiti. Asta nu e crestinism, e lipsa de curaj si negare de Sine!

Ramaneti treji si atenti la ce va spune sufletul. Doar asa va puteti apropia de adevar. Si cereti iertare, de la voi si de la altii – da, voi ! nu ei! – pentru toate compromisurile care v-au ranit, caci sigur i-au ranit si pe ceilalti.

Si eu imi cer iertare azi pentru toate compromisurile pe care le-am facut vreodata, crezand ca protejez oameni dragi. Si sper ca vom gasi, cu totii si fiecare in parte, drumul catre Noi.

Am fost mințiți crunt

Am fost mințiți crunt.

Da, încă de la Începuturi ni s-a spus o minciuna imensa, care a dus omenirea in pragul prăbușirii, care ne-a facut sa ne omoram intre noi, care a provocat toata separarea si toată suferinta prin care, volens-nolens, trecem astazi si tot trecem, de multe mii de ani.

Si mai grav de atât, minciuna asta a fost implementata omenirii intregi, sub forma de Program de Protecție. De auto protecție, de protejat copiii, de protejat pe noi înșine. Si ilpurtam cu noi, de multe mii de ani, ne afundam in minciuna si in disperare, ne trăim zilele mai mult cu smerenie decat cu bucurie si, mai mult, fiecare întâmplare din viața, care ar fi avut scopul sa ne facă sa vesem Adevarul, ne adâncește si mai tare in negura uitării, in mocirla disperării, in iadul singurătății, in neadevarul deznădejdii. De dragul…protecției. „Facem asta ca sa ne protejam”. „Asa e firesc, ca doar nu suntem sinucigași”. „Avem instincte bune de supraviețuire”. Oare???

Sau avem „instincte” de moarte lenta? Si „protejandu-ne” , uitam sa mai traim vreodată? De cine ne protejam atat? Care-i pericolul ala iminent care ne-a facut sa ne inchidem fiecare in cutia lui de chibrituri, sa avem relatii de complezență, sa suferim in tăcere, sa zambim frumos si sa raspundem politicos pentru ca, într-o zi, sa ne trezim ca de atata politețe, cei mai dragi oameni din lume , cei cu care împărțeam o viață, o casă, un ideal, au ajuns sa nu mai insemne nimic pentru noi? Cum se întâmplă nenorocirea asta? Cum am ajuns aici? Cum tot facem frontiere, consteuim arme, ne punem garduri la case si lacăte la inimi si totuși suferim mai mult ca niciodată? Cum facem mai multă dezvoltare personală decât a facut vreodată omenirea si, cand ramanem cu noi, suntem mai goi decât oricând? Cum avem atâta nevoie de altii si nu mai suntem in stare sa o cerem? Cum funcționează creierele noastre de au ajuns sa creada ca „nu meritam” toata fericirea, linistea si bunăstarea din lume?

Da, unii dintre noi au lucrat cu ei insisi, au identificat programe de genul: “nu pot”, „nu merit”, le-au sters si, pentru o vreme, viata lor a fost mai buna, mai frumoasa,.mai implinitoare. Dar indiferent de cale, de meditatie, de rugăciune, de pace in minte si in inima, a foat suficient sa nu ne rugam cateva zile, sa nu meditam o vreme sau pur si simplu a trecut timpul si intr-o zi, cu sau fara motiv, ne-a foat din nou mai rau.

De ce? Care-i sursa suferinței umane? Fiti atenți si incercati sa procesati cu toate simțurile, caci la cat de veche e minciuna asta, va fi foarte greu sa o lasam sa plece, nu se va lasa dusa cu una cu doua si, in prima faza, creierele noastre vor refuza pana si sa o proceseze:

Programul de autoprotecție este însăși sursa suferinței umane.

Cum funcționează programul? De fiecare dată cand cineva ne rănește, ne dezamageste, ne face sa suferim sau pur si simplu nu raspunde la fel faptelor sau sentimentelor noastre, programul se activează. Ce spune programul? „Nu am voie sa ii ofer iubire aceluia/aceleia, pentru ca m-a ranit/ma va răni.” Ce face sufletul? Oprește fluxul iubirii dinspre tine spre respectiva persoană. De ce? Pentru ca asa a primit comanda de la program. Isi pune un fel de barieră: intr-acolo nu avem voie sa simtim. Ce face sufletul acum? Suferă! Sufera îngrozitor. Da, o sa spuneți. Normal, pentru ca a fost rănit! Nu, o sa va spun si azi si probabil multi ani la rand, pana cand vom reusi impreuna sa distrugem mitul asta si, odata cu el, cercul suferinței.

Nu suferă pentru ca a fost rănit! Suferă pentru ca a inchis fluxul de iubire catre un alt om. Si, odata cu asta, s-a omorât un pic pe sine însuși. Știu, n-are nici un sens. Procesele se întâmplă aproape simultan si ceea ce stim deja ne ajută sa intelegem restul. Dar ceea ce stim deja e cumplit de greșit! E minciuna care a distrus omenirea. In fractiunile alea de secundă se întâmplă multe reactii automate, multe programe se desfășoară, multa durere ducem in noi de veacuri. Si pe masura ce gasim un program apare altul si altul si, in cel mai bun caz, facturile de la psihanalisti se strang teancuri.

Nu asta e soluția! In fractiunea aia de secundă, in timp si cu răbdare, cu atentie la ce se întâmplă in interiorul nostru, putem sa alegem sa nu mai blocam fluxul. Sa stergem programul „nu am voie sa iubesc oameni care m-au ranit sau care ma pot răni”. Sa fim atenți la” autoprotectie” pana in ziua cand vom ajunge sa conștientizam ca doar ea, autoprotectia, programul asta de care suntem siguri ca ne apără de o veșnicie, e singura care provoacă suferință.

Cand am primit prima oara informatia asta, creierul meu a ras zgomotos; parea o tentativă sigura de suicid. „Renunț la toate programele de autoprotectie si de azi înainte las fluxul iubirii sa curgă liber prin mine”. Sigur, pai ai innebunit tu astăzi si vrei sa fii martir. Noroc ca ai un creier beton, care nu te lasă. Nici n-ar fi avut cum sa ma lase. Si eu, ca si voi, duc in spate veacuri de suferință, munti de neiertare bine ascunsă, mii de întâmplări dezamăgitoare- unele mici, altele mari, unele la care chiar am părut sa nu mai simt nimic. Nici nu mai durea, ca nu mai avea ce. O inima inchisa nu doare. Dar nici fericită nu poate fi vreodată. Pasii de aici inainte ii știți: vieti anoste, goana dupa bani, ambiții, titluri, funcții si in final boli dintre cele mai diverse.

De fiecare dată cand ne-am” autoprotejat”, am mai murit puțin…

Si ca sa vedeți, soluția era atat de simpla: Opriți autoprotectia! Avem o fractiune de secunda cand putem face asta. Si asta-i calea fericirii si a libertății.

p.s.: Știu ca e greu de digerat. Stiu ca poate parea stupid, enervant, hilar, copilăresc.

Voi incerca sa revin cu materiale practice, pe acelasi subiect. Intre timp, fiți doar atenți la voi. Un pic mai atenți…Mulțumiți cand va dezamageste cineva si incercati sa il/sa o iubiți mai mult. De fapt, încercați sa nu-l „deziubiti”. Nu s-a schimbat nimic, de fapt, asa-i?

Vedeti daca reușiți sa păcăliți programul, chiar si pentru cateva secunde va insemna mult. Pentru fiecare dintre noi si pentru omenirea întreaga.

Emoțiile ne fac oameni

Observ ca, de fiecare dată cand vine vorba de folosirea capacitatilor noastre mai putin cunoscute si mai in toate mediile care studiază, intr-un fel sau altul, legile Universului, există încă o tendință nefireasca de a depăși condiția umană sau o credință adanc înrădăcinată ca emoțiile ne trag in jos, o dorință ascunsa de a ne transforma in…roboți? Inteleg, oamenii nu mai vor sa sufere. Dar tocmai pentru asta natura umana trebuie înțeleasă profund, acceptată cu recunoștință, trăită cu venerație si studiată, cu înțelepciune, din interior. Adica Traind-o!

Tristetea, fericirea, iubirea. Recunostinta, bucuria, singuratatea, atasamentul. Invidia, frustrarea, dorinta de a placea, speranta si disperarea. Gelozia, lupta de a nu pierde lumea pe care o cunosti…renunțarea, abandonarea si, in sfarsit, mirarea plina de bucurie in fața evidenței dezvaluite, uneori, prea târziu: am primit mai mult decat credeam ca e posibil! Intre toate aceste emotii se formeaza Omul. Intr-un carusel de emotii pe care incearca uneori sa le nege, alteori sa le depășească, intre lupta cu suferinta si Intelegerea faptului ca suferința nu este necesară se desfasoara si se defineste fiinta umana, in toata măreția, micimea, complexitatea si simplitatea ei. Fără emoții, Omul nu există. Toate si fiecare dintre ele il fac uman, iar fuga de emotii e chiar fuga de umanitate si de Dumnezeu.

Stiu. Au fost momente in viata cand tuturor ne-a fost greu. Cand am crezut si ne-am ranit si am.suferit. Si ne-am promis sa nu mai suferim. Si cand gasim, printr-o metoda sau alta, “cauza suferintei” – ego, atasament, dezamagire – incepem o luptă muta si surdă cu partea aceea din noi, un război pe viata si pe moarte in care, uneori, parem sa câștigăm…

Atunci cand mai vrei sa te lupti cu egoul, cere doar sa primesti iubire divina, pentru tine si pentru el. Da, chiar el. Egoul, mândria sau ce alt sentiment negativ ti-ai mai gasit tu si ti-a venit chef sa te lupti cu el. Esti avar? Foarte bine! Cere iubire muuulta pentru avaritia ta. Esti gelos? Tot așa.

Știți cum reacționează un copil care a facut o nazbatie si-l cerți sau…mai rau? Ori se ascunde furios intr-un colt, pentru a sfarsi dand pumni vreunei jucarii sau vreunui alt copil mai mic, ori, daca are mai multa libertate de manifestare, urla, țipă sau face alta nazbatie. Cam asa e si cu sentimentele. Tot un copil pedepsit, neiubit, nedreptățit sunt si ele. Și știți cat de frumos se transforma “copiii rai” intr-un mediu de acceptare si de iubire necondiționată? Pai…tot asa se transforma si sentimentele, in darurile noastre cele mai de pret, in calitatile noastre cele mai mari, in virtutile noastre cele mai trainice. Vindecand umbrele din noi ne vindecam si ne reluăm conexiunea cu Sufletul. Fara suflet nu exista Umanitate. Indrazneste sa privesti la defectele tale. In spatele lor sunt rani vechi. Ale tale sau ale omenirii intregi. Fii bun si rabdator cu ele. Priveste-le cu conpasiune deplina, dar nu te identifica. Ele nu sunt Tu. Copilul obraznic e doar un geniu ranit. Cere-i lui Dumnezeu sa te ajute sa le transformi. Si de aici incepe Magia.

FIința umana are un mecanism divin si complex. Asa cum nu poti trata un singur organ fara sa le defectezi pe celelalte, tot asa nu poti lupta cu sentimentele. Drumul acesta duce intr-un singur punct: la dezumanizare. Pentru ca fiecare sentiment, fiecare slabiciune sunt parti din noi. Pe care, surprinzator, atunci cand le acceptam cu compasiune, indiferent cat de negtive ar parea, s-ar putea transforma in cele mai mari calitati umane. Oamenii nu sunt roboti. Si pentru binele omenirii, nici nu ne dorim sa devina.

La multi ani, dragilor! Sa avem un an…Uman si Divin. Doar asa va invinge Binele.